Povestea lor

Ora patru după-amiaza. A ieşit din duş cu părul ud şi a tras pe ea nişte haine curate. Imediat după, a primit un mesaj de la el, care aştepta să i se deschidă uşa. Au intrat amândoi şi s-au aşezat la ea în sufragerie; el, pe canapea, ea, pe covor, câutând nişte băuturi decente. 
Au vorbit mult, dar atât de fără sens. Ea nu era atentă, dar îi plăcea să-l asculte. Avea talentul de a o face să râdă ca nimeni altul. Asta şi ochii lui albaştri. Erau singurele două lucruri pe care le avea şi a reuşit să o facă să se îndrăgostească de el până peste cap doar cu astea două lucruri.
Au rămas aşa vorbind ceva timp până când el a întins-o pe covor şi a început să o sărute cum doar el era în stare. Ea tremura, pe jumătate de frig şi pe jumătate de emoţie. Ştia clar ce vroia el, dar ea nu avea să îi dea aşa ceva. Nu în ziua aia, cel puţin, deşi trebuia să se lupte cu propriul ei corp pentru a-l refuza. 
Şi s-au întâmplat lucruri până la urmă. A făcut-o să nu mai ştie de ea, să nu mai realizeze unde-i e capul şi unde-i sunt picioarele. Singura certitudine pe care o avea era el, undeva deasupra ei, ţinând-o strâns în braţe şi oferindu-i lucruri la care avea să se gândească mult după ce el va fi plecat. A făcut-o să-şi amintească de ce îl iubea. Şi pe urmă, nu l-a mai înţeles.
- Te iubesc! i-a spus încercând să îşi găsească suflul.
- Şi eu te iubesc, veni răspunsul lui.
- Şi atunci de ce?
- De ce nu împreună? o întrebă el.
- Da.
- Ştii, uneori chiar îmi e dor de tine.
- Uneori! izbucni ea.
- Majoritatea timpului.
- Uneori! zise ea din nou.
- Nu, ascultă-mă. Sunt momente în care, când stau noaptea treaz (şi crede-mă că n-am mai dormit de cinci zile), tu eşti singurul lucru care îmi vine în cap şi îmi pare atât de rău că te-am pierdut. Când am cu ce să mă menţin ocupat, sunt bine, dar în restul timpului, doar la tine mă gândesc. Şi nu suport ideea că te-am avut şi nu te mai am.
- Bun. îi zise ea cu superioritate.
Adevărul era că şi ea era la fel, iar el ştia asta. Aveau nevoie unul de altul ca pământul de apă, dar ei sunt ca soarele şi luna şi nu pot fi împreună niciodată deşi se iubesc îngrozitor. E o iubire bolnavă, care nu îi lasă să se uite şi îi consumă cum consumă focul lemnele. 
Ăştia erau ei: doi copii visători. Doi copii care ştiau că nu pot fi fericiţi altfel decât împreună, care ştiau că soarta va face primul pas în locul lor şi care, în acelaşi timp, nu puteau trăi unul lângă celălalt pentru mult.