Urăsc transportul în comun!

Urăsc transportul în comun, în primul rând, pentru că niciodată nu funcționează cum vreau eu. Ziua de azi e o excepție. Cred că ar trebui să-i mulțumesc celui care locuiește-n cer. Ca să înțelegeți mai bine restul motivelor, am să vă povestesc despre a doua parte a călătoriei mele spre casă.
M-am urcat în al doilea autobuz care avea să răpească treizeci de minute din timpul meu prețios și să le folosească în scopuri nobile, cum ar fi să mă ducă acasă. A făcut asta perfect, dar eu am să mă plâng de serviciile de la bord, nu de calitatea călătoriei.
Mă urc și mă așez în spate, unde sunt geamurile deschise, se face curent și e răcoare. Încerc să deschid ultimul geam închis. Geamul nu vrea să se deschidă. Nu-i nimic. Mă așez la loc și vine unul să-l deschidă el. Îi explic că geamul nu se deschide. Mă ia în vorbă. Eu îi răspund la ce mi-a zis și îmi pun căștile pe urechi.
Acum, urmează o călătorie lungă și tâmpită care mi-a amintit de ce urăsc transportul în comun. Am incredibil de prostul obicei de a citi în toate mijloacele de transport. Pe lângă asta, iubesc comfortul, am simțul mirosului foarte dezvoltat și am rău de mașină.
Autobuzul pleacă. Eu citesc. Din spatele meu, domnul respectabil cu care tocmai terminasem de vorbit emana un parfum inconfundabil de transpirație. Nu a coborât până nu am coborât și eu. Superb! Din când în când, se mai urca cineva cu un parfum decent. Raiul pe pământ! Apoi, veni cineva cu mâncare. Când spun mâncare, apropo, vreau să spun cartofi prăjiți și aripioare de pui. Mai multe mirosuri dezgustătoare. Fast food de data asta. Nu țin minte să fi luat decât două guri de aer curat tot drumul. De la mirosurile din autovehiculele moderne, mai mereu mă ia greața. La propriu. Efectele răului de mașină, bifat frumos pe listă.
Citeam. Ca o incredibilă amatoare de comfort și în calitate curentă de om care nu găsește niciodată o poziție comfortabilă de citit, am fost forțată să remarc cât de incomode pot fi scaunele în autobuz! A trebuit să mă fâțâi și să mă dau din ce în ce mai jos, ca în pat. Știm cu toții senzația de a ne așeza în pat în fund și a ajunge la orizontal, sper.
Nu m-ar fi enervat toate astea așa de tare dacă citeam o carte proastă, sinceră să fiu. Nu m-ar fi interesat nimic dacă citeam Twilight, spre exemplu. Mi s-ar fi părut o binecuvântare faptul că aveam chestii care să mă distragă de la asemea mizerie. În schimb, am primit Moranthology de Caitlin Moran și e genială. Ăsta îmi e ghinionul. Citeam o carte a dracului de bună și nu mă lăsau în pace factorii din jurul meu. Apoi, iPod-ul meu mi-a dat să ascult ceva de care nu aveam chef. Schimb piesa. Cred că l-am enervat cumplit cu chestia asta și m-a certat trântindu-mi imediat în față ceva ce aș asculta, probabil, numai fiind foarte, foarte beată.
Cobor și vin spre casă. Am învățat, în cele zece minute de la stație până acasă, că bărbaților nu le pasă de nimic atâta timp cât porți o fustă care îți arată genunchii. Genial! Urăsc transportul în comun și transportul în general!

Laura

Laura. Laura mea. Nebuna care nu mă suporta acum vreo șapte ani și care acum îmi e una dintre cele mai bune prietene.
Aseară a fost ciudat. Bine, de fapt a fost la fel, dar puțin mai diferit decât de obicei. Ne-am luat una de alta și ne-am explicat cât de mult ne urâm reciproc din cauză că fiecare are toate lucrurile pe care le vrea cealaltă. (Accent englezesc autentic, spre exemplu. Nu m-am putut abține.) Ne-am luat de blonde și de bancurile cu blonde, ca de obicei. I-am citit bancuri de pe FunkyDonkey și m-a oprit să i le explic.
O sun pe Skype. Îmi răspunde. Mă întreabă:
- Mă auzi?
- Nu, îi zic la mișto.
Și vine întrebarea:
- Pe bune?
Am râs. Am râs cu poftă.
Și uite de-asta o iubesc. O iubesc pentru că pot să i le spun exact cum sunt. O iubesc pentru că putem să râdem una de alta când zicem idioțenii. O iubesc pentru că urăște aceleași persoane ca și mine. O iubesc pentru că o bere nu rămâne gravidă. (Prietenii știu de ce.) O iubesc pentru că știe să îmi înghită glumele proaste și să mă lovească cu ele în cap când le răsucește în favoarea ei. O iubesc pentru că adormea cu mine la telefon acum patru ani. O iubesc pentru că o să vadă asta și o să țipe la mine pentru că am ales o poză care e mai proastă ca alte poze pe care ar fi vrut ea să le folosesc. O iubesc pentru că este cu foarte puțin mai întreagă la cap decât mine. O iubesc pentru că îi plac tot felul de seriale la care eu nu mă uit. O iubesc pentru că joacă Sims și îl înjură ca un lucrător pe șantier. O iubesc pentru că mă întrerupe din nimic, dar totuși mă ascultă.
O iubesc pentru că e blondă și orice blondă are nevoie de o prietenă brunetă!

De pe drum

Ieri a trebuit să merg într-o parte a orașului pe unde nu mă aventurez de obicei. Lucrez la alt festival și aveam training. Mi-am luat pe mine tricoul care de-abia ajunsese prin poștă dimineață, nelipsiții mei pantaloni scurți și balerinii ăia negri pe care am jurat să-i arunc luni, când ajung acasă. E sâmbătă și tot îi am. Mi-e clar că nu am să-i arunc.
Afară ploua, iar eu aveam în mine un sictir greu de imaginat. Drumul, o oră. Aveam tren direct. Mă urc frumos în el și găsesc un ziar. Îl citesc, spre surprinderea mea și a celorlalți călători respectabili, care se uitau la mine ca și cum aterizasem de pe vreo planetă extraterestră.
O voi folosi ca exemplu pe tipa care s-a așezat în fața mea. Mai mult de douăzeci și cinci de ani n-avea. Costum gri, cămașă albă cu guler de-ăla drept și îngust cum nu-mi plac mie. Era machiată de seară (aiurea, considerând că era patru, iar ea arăta ca și cum venea de la muncă) și exagerase cu dermatograful. Părul șaten, arătând și el clar a încercare nereușită de blond, stătea parcă strâns în buclele mari care îi treceau de umeri. S-a urcat în tren de parcă era al maică-sii. N-am băgat-o în seamă. Eu nu mă uit la lumea din jurul meu. Spre exemplu, la domnișoara în cauză m-am uitat timp de vreo două secunde, dar nu am putut să nu observ felul în care stătea picior peste picior și privirea cu care mă fixa. Parcă vroia să mă înece în irisul ăla albastru și să mă ascundă apoi în negura pupilei. Sunt învățată cu priviri dintr-astea. Toată lumea se uită la mine de sus, de obicei. Știu de ce stilul meu enervează. Calmează-te, societate, asta încă nu e de schimbat la mine.
Cobor din tren și merg pe jos douăzeci de minute printr-o ploiță de-aia tâmpită. Nu ploua cât să scoți umbrela, doar cât să te enerveze. Când am ieșit, mi-am tras jacheta pe mine și a trebuit să merg prin aceleași condiții meteorologice. Mi s-a părut mai lung drumul la întoarcere. Eram fericită. Să mă plouă până nu mai poate!
Fiecare chestie are frumusețea ei. Plimbați-vă!

Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Plec

Mi-am făcut toate bagajele și arăt prezentabil pentru o țară străină. Mâine o să plec de-acasă pe jumătate adormită și am să-mi mai revin de-abia la aeroport. Am să dau check-in pe facebook de-acolo pentru că eu nu pot pleca fără să anunț vreo 600 de oameni de chestia asta. Am să dorm în avion ascultând muzică și mama o să-mi facă poze despre care n-am să știu. Am să mă trezesc și am să mănânc sendvișuri cu salam, cașcaval și margarină. Ai mei or să-și fumeze țigările electronice în toaletă.
O să stau departe de tot ce știu pentru un timp. Plec în Madeira. O să ies puțin din frigiderul în care trăiesc și or să mă lase portughezii să stau în bucătărie, dacă nu mă bagă în cuptor deja. Sper să am wireless la hotel. Vin peste o săptămână. Am să mă întorc la cotidian și la el. Îmi iubesc viața!
Mâine plec.

Aminteşte-ţi de noi

Hei. Ce faci, cum mai eşti? N-am mai vorbit de un timp. Eu am aşteptat. Am vrut să văd cât poţi sta fără mine. Mi-am dat seama cât de importantă sunt pentru tine. Şşt! Nu mă întrerupe.
Am vrut să îmi spun că asta a fost, că până aici ne-a fost, că nu-mi mai pasă de tine, că a venit ea şi mi te-a suflat fix de sub nas, că e vina mea, că e vina ei, nu ştiu... Am vrut să mă fac să mă simt mai bine chiar dacă însemna să mă mint singură. Mi-a ieşit. Am fost în stare să ştiu aseară că erai la nenorocirea aia de computer şi să nu îţi scriu de dragul de-a vedea cât de departe mergi. Dar azi ceva s-a schimbat. Azi nu mai e ca ieri. Azi am nevoie de tine şi doare. Doare ca dracu. Azi mi-am amintit de toate prostiile pe care le-am făcut împreună.
M-am aşezat în pat şi mi-am amintit de ziua în care te-am luat de la gară, de sentimentul ăla de căldură interioară şi de bine general care mă cuprinsese. Mi-am amintit de iarna trecută, de frigul de-afară, de zăpada din jur, de noi! Mi-am amintit de noi şi nu m-a interesat ce făceam. Eram noi, am avut ceva ce nu vreau să pierd. E atât de frumos şi atât de trist în acelaşi timp.
Ia-mă în braţe şi lasă-mă să plâng. Te iubesc, fraiere!

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Mizerie

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu!
M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot!
M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla.
Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne.
Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

O zi normală

O zi normală este cea în care mă trezesc singură într-o casă mare, într-un pat gol din care cum mă dau jos, mă ia cu frig, într-o cameră mare şi dezordonată. O zi normală este cea în care stau în pijama până la ora trei. O zi normală este cea în care chitara îmi este cel mai apropiat prieten şi fac muzică. Fac muzică ca să îmi mai las problemele de-o parte, ca să le mai spun cuiva, ca măcar să nu le mai ţin închise în mine, în spaţiul mic şi strâmt dinăuntrul meu. O zi normală este cea în care stau în bucătărie pe scaun într-o parte, sprijinită de perete şi nu îmi pasă că tricoul de pe mine e rupt, chiar dacă ştiu. O zi normală este cea în care îmi ocup timpul cu orice, cu absolut orice, doar de dragul de-a face ceva, deşi nu mi-ar strica să dorm mai mult. Mereu mă trezesc obosită şi ştiu că dorm prea puţin. Mi-e groază să ştiu că o să înceapă şcoala, iar eu n-o să mă pot culca mai devreme de ora unu.
O zi normală... O zi normală este cea în care tot ce fac îmi aminteşte de tine, mă obligă să mă gândesc la toate nimicurile pe care le făceam împreună, mă obligă să mă gândesc la cât de dor îmi e de tine şi de noi. O zi normală începe cu tine, chiar dacă nu eşti aici, eşti primul lucru la care mă gândesc când mă trezesc. Păcat că nu îţi mai pot trimite mesaje dimineaţa, cum făceam în ţară. Ştiu, ţi-am promis că, într-o zi, nimic din asta n-o să mai existe. Ştii că mă ţin de promisiuni.
O zi normală începe cu tine. Tot cu tine se sfârşeşte.

Urăsc despărţirile!

E noapte, mult după miezul nopţii. Am decis şi eu, în sfârşit, să pun uitatul la Naruto pe pauză şi să mă culc. Sting lumina, las laptop-ul pe jos, mă răsucesc pe o parte şi... Îl iau în braţe pe Miki. Da, Miki ăla mic pe care mi l-ai dat în iarna aia. 29 decembrie 2010. Nu pot să cred că am ţinut minte până şi asta!
Mă rog, nu e important că dorm eu cu Miki. Asta făceam oricum. Ceva e ciudat, dar ce? Parcă atunci când am pus mâna pe el, n-a mai fost la fel. Ceva se schimbase. Când l-am strâns la piept, te-am simţit pe tine. Şi ştiu că nu pot face nimic în legătură cu asta. Eu am să vin sâmbătă. Tu pleci în noaptea asta. Asta mă doare cel mai al naibii. Ştiu că, atunci când o să ne revedem, o să fie mai frumos ca niciodată, dar până atunci, ce-am să fac? Ce-am să fac eu până duminică fără să ştiu nimic de tine, fără să te văd, fără să ştiu dacă, acolo unde eşti, ţi-e bine... Ce-am să fac eu patru zile fără tine?
Nu ştiu de unde, dar am găsit partea bună în toată chestia asta. Am văzut-o undeva acolo, cu ochii minţii. M-a făcut să zâmbesc larg. Dacă ai putea să mă vezi acum, ai fi mândru de mine. Şi, în aceeaşi secundă, am simţit lacrimile curgând. De ce? Nu ştiu. De tristeţe că pleci sau de fericire că vii? Nu ştiu. 
Şi am adormit.

Te iubesc. Nu pot să stau fără să ştiu nimic de tine atâta timp. E ca atunci când am plecat eu în Franţa patru zile. E la fel! Simt că îmi pleacă nu un iubit, ci un frate. Şi nu ştiu de unde eu, care n-am nici fraţi, nici surori, am ajuns la concluzia asta, dar eşti o parte din mine. Şi te vreau bine acolo unde eşti.
Rămâi cu bine!

Nopţi prea lungi

E noapte. Plouă îngrozitor. Aud numai apă curgând şi stropi bătându-mi anxioşi în geam. E târziu şi sunt obosită. Sunt gata să pun telefonul jos şi să mă culc, să mă întorc pe partea cealaltă şi să îmi las ochii obosiţi să îşi aibă orele de linişte pe care mi le cer de când m-am trezit dimineaţă. 

Las telefonul pe noptieră şi încerc să îmi găsesc o poziţie comfortabilă. Telefonul vibrează. Mă răsucesc să îl iau, îl deblochez, şi îngheţ pentru o secundă în poziţia în care eram. Îngerul! E trecut de miezul nopţii, iar el îmi scrie. Oboseala se duce naibii. Mă simt ca după zece ore de somn şi două cafele. Îi răspund. Începem să vorbim. Îşi cere scuze că n-a venit cu mine la festival, mă întreabă cum a fost şi cu cine am mers până la urmă. Îi explic. Ne ciondănim aiurea ca doi copii care se bat pe o jucărie stricată. La un moment dat, ne oprim şi râdem.

Afară plouă. Camera mi se umple de o lumină albă. Îmi ia ceva să îmi dau seama că fulgerase. Nu mai stă mult şi tună. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă sperii de aşa ceva, dar acum s-a întâmplat. De ce? Nu ştiu. O fi oboseala? O fi el? Mă simt aşa mică şi vulnerabilă în jurul lui, dar nu mi-e frică de nimic. Ştiu că orice-ar fi, nu va lăsa nimic să-mi facă rău, dar el e departe acum şi eu nu aş cere nimic mai mult decât o îmbrăţişare strânsă şi un "sunt aici" şoptit peste zgomotul ploii de-afară. 

Ce păcat! mă gândesc. Ce păcat că el nu ştie toate chestiile astea şi cât înseamnă pentru mine! Şi vreau să-i spun, dar în timp ce eu mă pregătesc să-i scriu, el îmi spune că se bucură că am avut o zi mişto, mă roagă să am grijă de mine şi îmi urează noapte bună. Nu îl rog să stea. Îl las să plece gândindu-mă la faptul că într-o zi, o să fie bine şi pentru mine. 

Azi? Azi m-am trezit şi încă ploua. Ploaia m-a dus cu gândul la el şi la noaptea trecută. Mă gândesc că poate mi-am interpretat eu greşit visele sau poate nu am aşteptat suficient de mult. Nu ştiu. Un singur lucru e sigur: de mult nu am mai iubit aşa.

Nu sunt eu aia

Ştii, stăteam şi mă gândeam la discuţia din seara asta. Pe de-o parte, mă doare ca dracu ce mi-ai zis. Uneori, repezeala asta negândită răneşte, dar nu te blamez. Sunt la fel de vinovată, şi eu am momentele mele.
Am început să mă gândesc la faptul că poate nu va fi totul ca în visurile noastre, că poate într-o zi te vei sătura să tot stai să priveşti spre cer gândindu-te că într-unul din avioanele alea pe care le vezi aş putea fi eu, dar nu sunt. Ai să te plictiseşti de "nu ştiu" şi de "totul o să fie bine".
Ai să mă contrazici acum, dar poate că nu sunt eu aia care credeam noi că am să fiu. Nu ştiu. O singură certitudine mai am: te iubesc. Şi singurul lucru de care am nevoie este ca tu să ai nevoie de mine.

Atât

O imagine face cât o mie de cuvinte. Şi ştii, uneori cuvintele sunt cel mai prost mijloc de exprimare, dar am nevoie doar de două ca să îţi explic ce simt acum.

Te iubesc! <3

*mulţumim, Laura :)

Miki

29 decembrie anul trecut, în scară la Dana. Ai ieşit din casă cu o pungă roşie de cadou în mână. Şi mi-ai dat-o, iar în ea era Miki, ăsta mic şi albastru din poză. Bine, el şi o felicitare (pe care încă o mai am şi ştiu unde e!).
Ei şi din ziua aia Miki al meu (sau al nostru, că nici acum nu m-ai lămurit cum trebuie) e cu mine peste tot. La modu', l-am luat din Bucureşti în Londra, din Londra în Paris, înapoi în Londra, apoi iar în Bucureşti, puţin prin Vama Veche, înapoi în Bucureşti şi acum, ca mine, în Londra înapoi. Azi s-a făcut un an de când mi l-ai dat. Un an de zile, eu nu am stat nicio noapte fără el. Şi nu am de gând să îi dau drumul din braţe acum.
Nu sunt multe de zis, deşi ar trebui să fie. Mersi. Mersi mult. Am şi eu ceva care să îmi amintească de noi oriunde aş fi. Şi crede-mă că, în anul ăsta de când îl am, s-a descurcat perfect.

*Te iubesc!

Acasă

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de casă, mi-e dor de tot ce am făcut anul trecut pe vremea asta. Pur şi simplu, mi-e dor.
Oricât aş căuta fericirea în paturi străine, ştiu că niciodată nu am să o găsesc. Dar dacă tot altceva nu am ce face şi nu îmi place să aştept pentru ce de obicei ştiu că mi se cuvine, de ce nu aş face-o? Şi da, ştiu, sunt doar o alta. Mă rănesc singură pentru că toate prostiile astea în care mă bag, nu mă fac decât să mă simt bine ca mai apoi să mă întorc acasă şi să îmi amintesc de ce aveam şi încă am, dar nu lângă mine.
Lume, compătimeşte-mă sau condamnă-mă mai bine (că mai mult asta ştii să faci), ştii că nu mă pot schimba. Invidiază-mă pentru că admit ce fac când altele s-ar ascunde. Dacă mă ascund de mine, am să devin un monstru cu adevărat. Şi încă nu vreau asta.
Nu mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc viaţa. O iubesc la nebunie şi n-aş da-o la schimb pentru nimic în lume. Atâta doar că, uneori, ca astăzi spre exemplu, mă gândesc la faptul că mi-am dat inima în schimbul viitorului. Pentru ce m-am vândut de fapt, pentru bani? Şi zic că nu, dar ştiu că de fapt este da. Şi e un da care mă doare dintr-un motiv stupid şi nu ar trebui. Mă doare pentru că acum ştiu că sunt la fel ca toţi oamenii de pe planeta asta, şi mai ales ca toate femeile.
Mă interesează oare altceva decât un pat dublu care să mă aştepte primitor fără să conteze în casa cui se află? Mă interesează oare altceva decât succesul ăsta idiot care nu are formă şi nici conţinut? Mă interesează oare altceva în afară de muzica asta nebună cu care mă droghez zilnic şi fără oprire? Vreau altceva decât ţigări, sex şi băutură? Cred că da. Cred că te vreau pe tine. Şi nu te vreau cum îi vreau pe toţi cretinii care roiesc în jurul meu. Mi se pare că te vreau în continuu de un an şi şapte luni aproape. Şi mi se mai pare că m-am ataşat de tine mai mult decât m-am ataşat de ei (dacă oi fi făcut asta). Mi se pare că te iubesc. Şi ştii ce? Chiar îmi place.
Nu mi-aş da viaţa la schimb pentru că ştiu că te am undeva acolo. Poate că nu dau semne de viaţă prea des, dar vreau să ştii că fără tine, nu aş putea să funcţionez. Am nevoie să ştiu că eşti acolo şi că mă aştepţi pentru că, înăuntrul meu, şi eu te aştept pe tine. Şi poate într-o zi, o să vină momentul în care am să îţi zic "la asta mă refeream atunci" şi am să îţi explic ce vroiam să spun acum.
Până atunci, te iubesc şi chiar îmi place. Mi-e dor de tine şi mi-e dor de casă. Mi-e dor de vară şi de iarnă. Restul e doar timpul prea lung ce ne desparte.

Sunt om!

Încă te iubesc şi încă mai am sentimente. Cred că e normal să mi se facă dor. Încă îmi mai este şi încă te mai caut. Te vreau aici, dar ştiu că nu te pot avea. Ce am să fac fără tine? Încă nu ştiu, dar să trăiesc nu pot. Ştiu, ai să îmi zici că e vina mea, că eu am vrut să fie aşa. Te rog, nu mi-o spune. Ştiu că aşa e, dar deja doare. Nu face totul să doară mai rău.

Nu sunt perfectă, dar nu sunt inumană. Nu pot să îmi tai toate sentimentele de la rădăcină. Şi nu vreau să fac asta. Încă pot să te iubesc şi îmi place, iar ăsta e singurul lucru pe care vreau şi ştiu că am să continui să îl fac. Mi-a fost dor de tine, deşi nu ţi-am spus şi nici nu ţi-am arătat suficient. Şi acum îmi pare rău. Dar sunt oarecum fericită. Măcar ştiu că voi fi bine în seara asta.

Pentru că noi suntem 8c

Acum că a trecut banchetul la care nu vă puteţi da seama cât de rău îmi pare că n-am putut s-ajung, cred că realizez şi eu de fapt cât de mult contaţi pentru mine. Am văzut pozele, v-am văzut pe youtube, am auzit păreri, am auzit întâmplări, ştiu cine e miss şi ştiu cine e mister (felicitări, Mihai, te iubim!), nu cred că am rămas în urmă cu ceva şi de-astea. Şi acum, că a trecut toată nebunia şi au pierit toate senzaţiile, să vă spun.
De dimineaţă, am plâns aşa, mai în reprize. Pentru voi, 8c. Pentru voi. Pentru că sunteţi nişte oameni minunaţi, fiecare în parte şi pentru că vă iubesc enorm pe toţi. Pentru că au trecut opt ani şi pentru că mai e puţin până să ne despărţim. Mă doare. Mă doare al naibii. În momentul ăsta, singurul lucru pe care l-aş mai vrea ar fi să fiu cu voi acolo şi, dacă tot nu mai putem prelungi timpul rămas în generală, măcar să plângem împreună şi să ne bucurăm că s-a-ntâmplat. Mă întreb, totuşi cum deja au trecut opt ani. Parcă a trecut mai puţin. Nici nu ne-am dat seama.
Mi-au zis deja cred că vreo cinci-şase persoane că le pare rău că nu am venit. Şi mie îmi pare rău, dar mă revanşez la vară. Mă văd la vară cu toată clasa într-o zi şi vedem noi ce facem, dar o să ne simţim bine. Cu toţii. (Asta include Amir şi Zozo.)
Mulţumiri speciale către cei mai minunaţi colegi: George Alexandrescu, Raluca Andreescu, Cristina Avram, Andrei Barbu, Mihnea Bichir, Maria Boca, Simona Chirilă, Gabi Creţeanu, Mihaela Gavrilă, Adina Georgescu, Valentin Ion, Paul Lăcătuşiu, Sorin Lepădatu, Sabina Marinescu, Patricia Nae, Alexandra Oncea, Georgiana Petrescu (a.k.a. Zozo), Mihai Popescu, Camelia Şerban, Ioana Ştefan, Andrei Toroiman, Bogdan Vasile, Bogdan Vârban, Georgiana Vânătoru, Miruna Voicu, Amir Zamfiratos.
Mulţumiri speciale către unii dintre cei mai minunaţi profesori dintre care amintim doar câţiva, şi anume: Doamna Învăţătoare Niţă Jenica, Doamna Dirigintă Danielian Eliza, Doamna Profesoară Paulina Năstase, Doamna Profesoară Hubca Violeta, Doamna Profesoară Chiţă Camelia, Domnul Profesor Popescu Victor (Odihnească-se în pace!), Domnul Profesor Mircea Mihail, Doamna Profesoară Cristev Carmen, Doamna Profesoară Olingheru Emma, Doamna Profesoară Dinulescu Valentina, Doamna Profesoară Chirana Samson Ana-Maria, Doamna Profesoară Cireş Adriana şi Domnul Profesor Mihai Hornicar. 
Vă mulţumesc pentru că aţi fost nişte oameni extraordinari cu toţii în toţi anii mei de generală. Vă iubesc pe toţi!

Un an

Da, greu de crezut, având în vedere că este vorba de mine, dar am reuşit să facem un an. Un an împreună. Un an cu bune, cu rele, cu dor, cu lacrimi, cu chestii bune şi mai puţin bune, dar un an cu iubire. Şi s-a făcut un an.
Din ziua aia frumoasă de vineri, 21 mai 2010 şi până acum, am fost şi am rămas împreună. Chiar dacă am plecat eu din ţară şi chiar dacă nu am reuşit să fim unul lângă celălalt cât ar fi trebuit de fapt să fim, s-a făcut un an. Am reuşit să demonstrăm lumii şi să ne demonstrăm nouă că distanţa este doar un test ca să vadă cât de departe poate călători iubirea. Am reuşit să dovedim că e real faptul că distanţa nu este de-ajuns ca să despartă două inimi cărora chiar le pasă.
Trebuie să spun că e mare lucru că ai făcut un an cu mine. Nu mulţi pot să stea cu una ca mine aşa de mult. Şi nici eu nu pot să stau cu mulţi atât, dar uite că am putut cu tine. Şi ăsta e un lucru mare. E un lucru de care ar trebui să fim mândri amândoi.
Ce să zic? La mulţi ani şi să trăim, nu? Îmi pare rău că ziua asta e doar o altă zi banală, la fel ca celelalte zile în care ne gândim unul la celălalt şi în care nu putem fi împreună. Chiar dacă eu sunt aici şi tu eşti acolo, dacă tot am ajuns până aici, cred că asta înseamnă ceva. Şi am să mă întorc.
Te iubesc!

Edit: A zis bunică-mea că a plouat în Bucureşti şi că, dacă plouă la o aniversare, e semn de belşug. Tocmai am început să îmi iubesc viaţa la maxim. 
Asta a fost cea mai frumoasă zi!

Ca ultima oară

Nu mă înţeleg, ştii? Mi-am luat rămas bun, am închis tot, mi-am dat drumul la muzică şi am început să plâng. Nu înţeleg de ce. Parcă ar fi ultima oară când am fi vorbit. Aşa am simţit-o. De parcă nu m-aş întoarce şi de parcă nu am sta să vorbim după despre cât de frumos a fost.
Poate că patru zile fără tine vor trece mai greu decât cred eu. Poate că nu îmi dau seama că nu aş putea să stau fără tine mai mult de o zi. Poate te iubesc prea mult şi totuşi... Şi totuşi poate că suntem doar prea departe unul de celălalt şi poate că sunt prea multe chestii ce ne leagă ca să fiu în stare să stau patru zile fără să ştiu nimic de tine.
Bine, sunt convinsă că, atunci când o să mă văd mâine în Paris, o să îmi mai treacă şi sunt convinsă că va fi o experienţă minunată (păcat că nu ne putem bucura de ea împreună), dar totuşi. Stau patru zile. Mă întorc luni la zece, ajung acasă la doişpe, a doua zi am şcoală şi nu o să vorbim decât marţi. Patru zile fără tine. Patru. Fără să vorbim, fără să ne vedem, fără nimic.
Şi mai e o chestie. O să fie Paştele. De ce trebuie să fiu în Paris de Paşte, când aş fi putut foarte bine să fi fost în România? Să fi fost în Bucureşti acum şi să nu mai fi plecat niciodată. Să fi fost acasă în mai...
Patru zile, patru zile, patru zile... Cum e posibil aşa ceva?!

Viaţa e mai bună când...

...eşti beat!
Poate sună puţin ciudat din gura mea, poate e ciudat că fac o postare despre asta, dar după seara asta, nimic nu mai e prea mult.
După o bere băută în maxim cinşpe minute şi după o seară de ocazii avute şi pierdute, nimic nu mă mai surprinde. Au fost nişte ore de râs aproape în continuu, de înjurat distanţa (tot râzând), de aşteptat încercând să nu adorm, de ascultat muzică veche şi aiurea, dar cu un oarecare sens şi bine, o manea de la Mihai. (Nu e vina noastră. Alcoolul.)
Oricum, cea mai epică mini-beţie, cea mai cretină şi cea mai trăită şi una dintre cele mai tari de până acum. A, şi una dintre cele în care am zis, făcut şi ascultat cele mai aiurea chestii.
Mâine seară o să fie la fel (Vecinul vrea să îmi aducă vodcă. E nebun!) şi dacă e mai rău ca în seara asta, nu răspund pentru absolut nimic din ce am să fac.
Iar acum, mă opresc pentru două secunde şi mă uit la mine. Mâine mă scol la nouă jumate şi la două fără eu încă stau pe postări. Mă duc la somn! ...Sper.

*La mulţi ani, Mihai şi Miruna! Vă iubesc!