Liceu

Ieri mi-am luat rezultatele de la examene. Le-am luat pe toate. Merg la colegiu! Marți mă înscriu.
Ieri am avut o zi genială. Toată casa a sărbătorit. Mi-am văzut prietenii, am mers la cumpărături și am mâncat tot ce am avut chef. Ieri am avut o zi pentru mine, una a mea. Numai a mea. Fericirea de ieri m-a lăsat cu un gen de mahmureală. Azi e doar o zi normală.
Mi-am terminat liceul. Viața mea de-acum începe!

Vechi şi nou

Acum am să fac ce vroiam să fac aseară şi n-am mai putut.
2012 a fost un an genial! A fost anul în care am luat câte puţin din fiecare şi le-am reţinut gusturile. Am râs, am plâns, am cunoscut oameni noi şi au fost alţii care au plecat de lângă mine. Nu a fost totul perfect, dar tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu un motiv şi sunt perfect conştientă de asta. Am pierdut şi am câştigat, am căzut şi m-am ridicat.
Sunt chestii pe care, dacă aş putea să mă întorc în timp, le-aş face altfel, dar per total, nu regret nimic. A fost un an reuşit şi un an care m-a învăţat multe.
Aseară a fost mai mişto decât mă aşteptam eu să fie, nu neg. Nu am multe de spus. Am venit acasă la opt dimineaţa, m-am schimbat şi am dormit până la două. Când m-am trezit, muream de foame şi îmi era rău. Nu am să înţeleg niciodată de ce, când beau până cad, nu am nici pe dracu şi când beau subţire, mă trezesc cu răuri.
Nu ştiu la ce mă gândeam când am intrat în 2013. Tot ce ştiu e că se pare că nu prea am să dorm nopţile acasă, nu prea o să am baterie la telefon, am să beau mult şi prost şi o să îmi bag picioarele în tot dimineaţa, când mă va lovi mahmureala cu uşa în cap. Sună bine.
M-am trezit azi şi mă gândeam la el. Am să mă îmbăt şi am să mă gândesc la toţi foştii prieteni şi fostele iubiri. După ce îmi revin, o să râd de mine. Sună bine.
Vreau ca anul ăsta să mă concentrez pe ce vreau eu mai mult decât pe ce vor alţii. Şi exact asta am să fac. M-am întors cu forţe noi. Dă tot ce ai mai bun din tine, 2013. O să ai nevoie de multă energie dacă încerci să mă dobori!

Poate că am stat prea mult

Salutare, bloggeri!
Am venit să vă spun că... Ah, cum să încep? Vreţi o introducere? Ştiu! Aş putea să fac una dacă vreţi. Dar ar fi scurtă şi plictisitoare. Neah, nu merită introducere.
Şi atunci ce vă fac? Vă spun direct? Dar n-are farmec! Ah, fir-ar să fie! Vreţi să vă spun? Aş putea să fac şi asta. Dar nici aşa parcă nu-i bine...
Bine, vă spun. Se pare că iar am prins rădăcini într-un singur loc. Plec în Maroc, fraţilor! Ne vedem pe 26.

Crăciun fericit! :)

Cu ocazia sfârşitului

Ei bine, cu ocazia faptului că acest an se încheie, ţin să vă doresc de-alea cu sănătate, bucurii, realizări şi fericire, fie ca noul an să fie cum îl vreţi şi aşa mai departe. Aţi prins ideea.
Al doilea revelion pe blog. Vă mulţumesc tuturor!

Crăciun

Crăciun. Şi totuşi, Crăciun de unde? De la televizor poate. Ăla e singurul loc în care lumea chiar se bucură, deşi fals, şi vrea să transmită o emoţie pozitivă în "sfânta zi de astăzi". Nu ştiu cât de sfântă e când mai mult de jumătate din populaţia globului va ajunge la spital în comă alcoolică azi. Nu înţeleg mentalitatea asta. Eu am motiv să beau. Beau să uit, ca de obicei, şi tot ca de obicei, îmi amintesc mai tare.
Mă uit înapoi, deşi nu ar trebui să o fac. Nu încă, dar ce mi-e că o fac acum, ce mi-e că o fac pe 31? E acelaşi lucru. Prefer să nu mă apuce 12 noaptea gândindu-mă la ce prostii am mai făcut şi la ce prostii regret. Mă rog. Mă uit înapoi, cum spuneam, şi ce văd? Mă văd împlinită şi apoi, mă văd mai jos decât converşii ăştia în care păşesc apăsat şi sigură pe mine, sfidând cu neruşinare viaţa şi problemele. Văd că, la mai puţin de zece zile până la terminarea anului ce se putea declara bun în viaţa mea, a trebuit să învăţ cum să îmi dezrădăcinez toate sentimentele, cum să îmi omor sufletul cu sânge rece, cum să îl înec în alcool şi cum să îl asfixiez cu fum de ţigară, cum să înfig în el lama uitării şi a nepăsării. Iar ironia este că a trebuit să fac asta din cauză că îmi pasă de cei din jurul meu şi pentru că nu vreau să îi fac să sufere făcându-i să mă vadă pe mine suferind. Răceala mea i-a făcut să sufere mai tare.
Ce fac? Unde mi-e locul în lume? Doamne, în sfânta zi de azi, îmi întorc faţa spre tine şi te întreb unde mi-e locul? Ce am făcut eu bine pentru cei din jurul meu în viaţa asta? Şi n-ai să-mi răspunzi, nu-i aşa, Doamne?  N-ai să-mi răspunzi pentru că nu am fost cuminte şi de-aia nu mi-a adus nici Moş Crăciun nimic, nu-i aşa?
Nu ştiu ce zici tu, mamă, că te uiţi la mine de-acolo de sus, dar eu ştiu că nu o să ne mai revedem niciodată, pentru că Raiul este închis pentru mine. (Înainte să întrebaţi, mi-a murit bunica, nu mama, dar eu mama îi ziceam când trăia.)
Şi uite aşa trece şi Crăciunul, o altă zi rece în care beau şi fumez fără să îmi pese de nimic din ce mă înconjoară. Sunt la pământ. 2011 şi-a bătut joc, la fel ca mulţi alţii, dar mă rog. Viaţa merge mai departe. Trăiesc cu speranţa că 2012 va schimba ceva, deşi ştiu că sper degeaba.

Acasă

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de casă, mi-e dor de tot ce am făcut anul trecut pe vremea asta. Pur şi simplu, mi-e dor.
Oricât aş căuta fericirea în paturi străine, ştiu că niciodată nu am să o găsesc. Dar dacă tot altceva nu am ce face şi nu îmi place să aştept pentru ce de obicei ştiu că mi se cuvine, de ce nu aş face-o? Şi da, ştiu, sunt doar o alta. Mă rănesc singură pentru că toate prostiile astea în care mă bag, nu mă fac decât să mă simt bine ca mai apoi să mă întorc acasă şi să îmi amintesc de ce aveam şi încă am, dar nu lângă mine.
Lume, compătimeşte-mă sau condamnă-mă mai bine (că mai mult asta ştii să faci), ştii că nu mă pot schimba. Invidiază-mă pentru că admit ce fac când altele s-ar ascunde. Dacă mă ascund de mine, am să devin un monstru cu adevărat. Şi încă nu vreau asta.
Nu mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc viaţa. O iubesc la nebunie şi n-aş da-o la schimb pentru nimic în lume. Atâta doar că, uneori, ca astăzi spre exemplu, mă gândesc la faptul că mi-am dat inima în schimbul viitorului. Pentru ce m-am vândut de fapt, pentru bani? Şi zic că nu, dar ştiu că de fapt este da. Şi e un da care mă doare dintr-un motiv stupid şi nu ar trebui. Mă doare pentru că acum ştiu că sunt la fel ca toţi oamenii de pe planeta asta, şi mai ales ca toate femeile.
Mă interesează oare altceva decât un pat dublu care să mă aştepte primitor fără să conteze în casa cui se află? Mă interesează oare altceva decât succesul ăsta idiot care nu are formă şi nici conţinut? Mă interesează oare altceva în afară de muzica asta nebună cu care mă droghez zilnic şi fără oprire? Vreau altceva decât ţigări, sex şi băutură? Cred că da. Cred că te vreau pe tine. Şi nu te vreau cum îi vreau pe toţi cretinii care roiesc în jurul meu. Mi se pare că te vreau în continuu de un an şi şapte luni aproape. Şi mi se mai pare că m-am ataşat de tine mai mult decât m-am ataşat de ei (dacă oi fi făcut asta). Mi se pare că te iubesc. Şi ştii ce? Chiar îmi place.
Nu mi-aş da viaţa la schimb pentru că ştiu că te am undeva acolo. Poate că nu dau semne de viaţă prea des, dar vreau să ştii că fără tine, nu aş putea să funcţionez. Am nevoie să ştiu că eşti acolo şi că mă aştepţi pentru că, înăuntrul meu, şi eu te aştept pe tine. Şi poate într-o zi, o să vină momentul în care am să îţi zic "la asta mă refeream atunci" şi am să îţi explic ce vroiam să spun acum.
Până atunci, te iubesc şi chiar îmi place. Mi-e dor de tine şi mi-e dor de casă. Mi-e dor de vară şi de iarnă. Restul e doar timpul prea lung ce ne desparte.

Ca ultima oară

Nu mă înţeleg, ştii? Mi-am luat rămas bun, am închis tot, mi-am dat drumul la muzică şi am început să plâng. Nu înţeleg de ce. Parcă ar fi ultima oară când am fi vorbit. Aşa am simţit-o. De parcă nu m-aş întoarce şi de parcă nu am sta să vorbim după despre cât de frumos a fost.
Poate că patru zile fără tine vor trece mai greu decât cred eu. Poate că nu îmi dau seama că nu aş putea să stau fără tine mai mult de o zi. Poate te iubesc prea mult şi totuşi... Şi totuşi poate că suntem doar prea departe unul de celălalt şi poate că sunt prea multe chestii ce ne leagă ca să fiu în stare să stau patru zile fără să ştiu nimic de tine.
Bine, sunt convinsă că, atunci când o să mă văd mâine în Paris, o să îmi mai treacă şi sunt convinsă că va fi o experienţă minunată (păcat că nu ne putem bucura de ea împreună), dar totuşi. Stau patru zile. Mă întorc luni la zece, ajung acasă la doişpe, a doua zi am şcoală şi nu o să vorbim decât marţi. Patru zile fără tine. Patru. Fără să vorbim, fără să ne vedem, fără nimic.
Şi mai e o chestie. O să fie Paştele. De ce trebuie să fiu în Paris de Paşte, când aş fi putut foarte bine să fi fost în România? Să fi fost în Bucureşti acum şi să nu mai fi plecat niciodată. Să fi fost acasă în mai...
Patru zile, patru zile, patru zile... Cum e posibil aşa ceva?!

Un an nou fericit!

Dacă tot am ajuns până aici împreună, ţin să vă urez şi eu un an nou cu cât mai multe realizări, sănătate, fericire şi cu tot ce vă doriţi. Sper ca 2011 să fie mai bun decât 2010 din toate punctele de vedere. Sper să pot să stau prin ţară cât mai mult posibil şi să ne vedem din ce în ce mai des, să ne bucurăm cu toţii de clipele petrecute împreună şi alte vrăjeli de-astea.
Nu mă pricep la urări!! Am băgat doar clişee. Urăsc clişeele.
La mulţi ani, fraţilor! Un an nou fericit să aveţi!

Crăciun fericit!

Frate, în mod normal, chiar nu aş scrie despre Crăciun pentru că nu mi se pare chiar aşa ceva de sărbătorit în mod special, dar nu ştiu. Mi se pare ciudat ca, atunci când toată lumea face postări de genu', să fiu eu aia "strică chef".
Crăciun fericit, lume! Să vă bucuraţi de clipele petrecute cu familia, cu prietenii şi cu toţi cei ce vă sunt apropiaţi!

Pregătiri

Poate credeţi că am să mă apuc să vă povestesc despre cum alerg să cumpăr cadouri sau despre cum împodobesc bradul. Nu.
Am de gând să vă zic că îmi fac bagajul! Îmi fac bagajul ca să mă întorc. Şi am să mă întorc indiferent dacă vremea e bună sau nu. Doar mâine mă mai desparte de ce iubesc. Şi am să o fac. Nu contează cum, am să zbor. Mă întorc acasă! Odată ce mi-am dat valiza jos (vorbind la telefon că nu se putea altfel) şi am şi căzut cu ea cu ocazia asta, am zis că asta e. A început. Lucrul pentru care am fost în stare să aştept atâtea luni de zile a venit în sfârşit. Se întâmplă. E real. Îl simt şi zâmbesc!
Şi nu e nimic care să se compare cu a veni în ţară de sărbători. Pentru că pe lângă cele şase-şapte tricouri şi pe lângă geaca pe care mi-am luat-o, am valiza plină de cadouri. Vin în ţară ca să mă relaxez, să scap de probleme, să vă văd şi profit de ocazia asta ca să vă pun câte un zâmbet pe feţe.
Fraţilor, vă iubesc şi mă întorc. De-abia aştept să plec dracului de-aici. Mi-e aşa dor de voi şi am atâtea să vă zic. Doar mâine mă mai desparte de oraşul ăla şi de voi. Mi-e dor de toţi şi toate, de tot ce făceam înainte să plec. Şi o să revină totul la normal.

Moş Nicolae, sărbătorile şi copilăria

Înainte de a începe, să vă urez şi eu la mulţi ani, să trăiţi dacă vă serbaţi ziua mâine, iar restul, să vă aducă moşul dulciuri şi nu beţe, să zâmbiţi şi să vă bucuraţi de minunata sărbătoare de iarnă.

Regret că sunt pe cale să vă stric minunata dispoziţie a sărbătorii, dar nu am parte de ea deloc. Ştiu că ar trebui să mă bucur şi să îmi pun iar, ca atunci când eram mică, trei perechi de cizme la uşă. Nu. Nu pot face asta.

Aseară, vorbeam cu el. Şi mi-a amintit de Moş Nicolae de care uitasem complet. E primul an în care am uitat de Moş Nicolae. E primul an in care nu sunt acasă ca să mă bucur de el. Şi m-am trezit plângând. Plângeam pentru că mi-am dat seama că nu mai cred în chestiile astea şi că nu mă mai încălzesc cu nimic, că nu mai am parte de ele şi altele. Am realizat că am paişpe şi nu şapte ani, că am crescut parcă mai mult decât îmi doream să o fac, m-am maturizat prea mult într-un timp prea scurt. Şi am plâns pentru că nu sunt în ţară să mă bucur de decembrie pe care îl urăsc din cauza anotimpului, dar mă doare enorm să nu fiu acasă luna asta, pentru că nu mai cred în moşul, pentru că nu o să mai cred vreodată, pentru că îmi e dor de copilărie, mi-e dor să-mi fie frică de întuneric, să cred în toate datinile româneşti, în zâne şi să stau trează toată noaptea ca să-l văd pe Moş Crăciun. 

M-am trezit plângând pentru că nu credeam că voi ajunge vreodată aşa. Nu credeam că voi uita de sărbători, că o să vină o zi în care nu am să mă mai bucur, că o să mă schimb atât pe măsură ce cresc şi, pur şi simplu, nu credeam că o să trăiesc vreodată ce trăiesc acum.

Mi-e dor de sărbătorile de iarnă în ţară şi de cât de fericită eram. Mi-e dor de copila care am fost, mi-e dor de familie, de prieteni, de toată lumea. 

*mersi, Mihai pentru că mi-ai adus aminte. Te iubesc!