Imaginează-ţi că vii de la şcoală fericit gândindu-te că ai luat 8.50 la mate, când iniţial, profa îţi zisese că luaseşi 8.49. Vii acasă, o suni pe maică-ta şi îi zici cât de aproape erai de a nu lua nota pe care ai luat-o şi, în loc să îţi laude norocul chior, ea începe să ţipe că nu ai luat nouă.
Tu, săracul de tine, ai luat 8.50 nu din cauza ta. Ai luat cât ai luat pentru că profa de mate a lipsit o săptămână şi nu a avut cine să vă predea nişte chestii care v-au picat la test. Tu nu ai cartea sau caietul acasă, nu ai de la cine sau de pe ce să înveţi, ai luat 8.50, da? Maică-ta ţipă la tine şi tot pe tine te găseşte vinovat pentru că, în loc să vii acasă obosit după o zi de şcoală cretină, nu ai mers două ore cu trei autobuze până în centru să te întâlneşti cu ea şi să îţi cumpere cartea. Tot tu eşti de vină pentru că profa ta de mate ţi-a zis că vei da testul în ziua următoare (gen, de azi pe mâine), iar tu în seara aia ai avut treabă şi ai ajuns acasă la zece jumate.
Şi cum te simţi, bine? Eu nu prea cred. Nu prea cred că o să-i spui "ai dreptate, mamă. În loc să vin acasă mort de foame şi transpirat ca naiba de la ora de sport ca să fac un duş şi să mănânc şi eu ca omul, trebuia să mă văd cu tine şi să iau cartea de mate de care recunosc că nu mi-a păsat. Bine, asta însemna să vin acasă la şase jumate, dar cui îi pasă? Măcar aşa, aveam după ce să învăţ pentru test, nu?" Nu cred că există vreun om normal la cap care ar fi făcut asta.
Am fost în situaţia de mai sus azi. În loc de A, am luat B şi mama a început să ţipe la mine că asta s-a întâmplat din cauză că nu am mers cu ea în oraş să îmi cumpere cartea în loc să mă duc acasă şi să mă odihnesc şi eu ca un om normal după o zi în care ea nu ştie ce colegi tâmpiţi mi s-au urcat în cap sau ce profi aiurea ne-au venit la oră. Nu ştie ce am făcut la sport, nu ştie ce mult am scris la fizică, nu ştie cât am alergat prin şcoală, nu ştie cum e să urci 72 de scări până la etajul trei, nu ştie nimic din toate astea. Şi nici nu va şti vreodată. Pentru că, aşa cum nu mă interesează pe mine de cartea de mate, aşa nu o înteresează nici pe ea cât mă zbat şi cât alerg sau cât de simplu, dar totuşi complicat e să stai de la opt jumate la trei într-o şcoală.
Bine, toate cele de mai sus au avut loc în timpul unei convorbiri telefonice care nu s-a încheiat în niciun punct favorabil pentru vreuna dintre părţi. Eu am zis că nu e vina mea, ea a zis că trebuia să fi cumpărat cartea. Şi ne-am certat în continuare. După ce am reuşit să scap de ea, am închis telefonul, l-am trântit pe masă şi mi-am aprins o ţigară. Aici vroiam să ajung.
Deşi nu sunt dependentă de fumat, da, fumez la nervi. Mă calmează oarecum, deşi aş fi avut nevoie de încă o ţigară la cât de întoarsă pe dos eram. Dacă am ajuns să fumez din cauză că mă cert cu mama, şi atenţie! cu mama!, unde ajungem? Care e ideea? Lumea mă întreba de ce fumam la treişpe ani. Le-am zis că fumez pentru că pot. Dar acum, deşi urăsc întrebarea asta şi niciodată nu am fabricat un răspuns cât de cât mai logic şi mai normal pentru ea, uite de ce fumez. Din cauza nervilor cauzaţi de părinţi. Şi vreau să ştiu cui i se pare normal. Mie nu mi se pare. Mi se pare că ar trebui să fumez din n alte motive, nu din cauza certurilor stupide cu mama!
În orice caz, a fost o zi de doi lei minus câteva chestii mici care au mers cât de cât mai ok. Iar ăştia se ştiu ei ăia care au contribuit la un pic mai bunul mers al zilei mele tâmpite. Le mulţumesc celor care mi-au făcut zâmbetul să încerce a se contura încet. Vă iubesc!
