Oare o fi bine?

Joi dimineaţă. Cobor din autobuz pe o stradă rece şi pustie. Magazinele sunt închise toate. Afară încă e întuneric, iar mie îmi e frig. Tipul cu care mereu mă întâlnesc accidental dimineaţa se uită la mine cum cobor şi urcă. Nu mă obosesc. Plec. În cinci minute mă vedeam cu cineva. Îl văd de departe cum stă pe gardul de piatră şi mă aşteaptă, cum face în fiecare dimineaţă.
Mă vede venind spre el şi se ridică. Eu îi zic un "bună" somnoros, iar el mă ia în braţe şi mă sărută. Şi doamne, cât de bine o face! Îmi aminteşte de motivul pentru care nu e bine ce fac. Nu îmi place. Mă dau un pas mai în spate şi plec cu el spre şcoală. Vorbim tot felul de non-sensuri cărora nu le dau atenţie oricum. Ziua continuă normal.

Prima pauză. Cobor de la engleză şi mă duc la ai mei. Încă nu veniseră toţi. M-am aşezat cu două fete şi cu fostul meu prieten la masă. El, un irlandez blond cu ochi mari şi albaştri, se uita la mine insistent. Ma ridic şi mă duc lângă el. Mă ia în braţe fără să se ridice de pe scaun, cum face mereu. Nu mă plâng. Mă aşez şi eu şi începem să vorbim. Nu mai ştiu cum am deviat de la toate lucrurile normale pe care le-am fi putut discuta. M-am trezit când l-am auzit zicând "ştim amândoi cât de mult ne-ar plăcea rujul tău la mine pe buze." Şi aşa era. Amândurora ne-ar fi plăcut. S-a apropiat de mine mai mult decât de obicei şi ştia unde vroia să ajungă. Am uitat de prietena lui de care oricum nu îmi păsa şi de tipul cu care am venit dimineaţă. I-am dat ce a vrut. Un sărut scurt, dar unul pe care de mult îl aşteptam amândoi, unul pe care eu îl vedeam venind de o săptămână.
I-am şters rujul de pe buze. El m-a mai îmbrăţişat o dată şi am plecat. Aveam examen. Bineînţeles că nu s-a putit să nu-mi fi zburat mintea la el după ce am terminat ce aveam de făcut (pentru că am terminat înainte să-mi expire timpul). Nu mai conta.

Din nou, totul normal până la ultima oră. Lângă mine se aşează un tip cu care am făcut eu nişte chestii astă-vară, dar uite-l. E acelaşi el care îmi zâmbeşte frumos după ce i-am dat ce-a vrut şi am plecat cu altul chiar de sub nasul lui. Bine, poate o face din cauză că ştie că şi el m-a distrus când s-a combinat cu aia cu care nu mai e acum. Şi e bine. Se plânge că nu are cu cine să meargă până acasă. Am înţeles apropoul. Mi-a zis că mă aşteaptă până la patru. Ies.
La patru îl văd pe teren. Îl strig. Nu îmi răspunde. Îmi pun ochelarii de soare la ochi şi plec. Poarta era închisă. Trebuie să ocolesc. Cum o iau eu la stânga, îl văd venind spre mine. Mă ia în braţe când mă vede şi plecăm. Pe drum vorbim de tot felul de prostii pe care nu mi le mai pot aduce aminte. Mă intreabă dacă vreau să o luăm prin parc. Accept. Am un deja-vu. El e al doilea tip care m-a adus în locul ăsta şi e a doua oară când vin aici.
Se apucă să îmi facă complimente. Îi mulţumesc frumos. Se opreşte şi mă ia în braţe. Apoi îşi cere scuze. Îmi explică care e situaţia şi de ce a făcut-o. Îi spun că nu-i nimic, chestie care nu e deloc o minciună. Nu mă deranja cu nimic. Îmi fusese dor de el.
Mi-a dat numărul lui şi am plecat.

Pe drum am început să mă gândesc. Îmi place ce fac, e felul meu de a mă distra şi de a mă juca cu ei, dar oare o fi bine?