De pe drum

Ieri a trebuit să merg într-o parte a orașului pe unde nu mă aventurez de obicei. Lucrez la alt festival și aveam training. Mi-am luat pe mine tricoul care de-abia ajunsese prin poștă dimineață, nelipsiții mei pantaloni scurți și balerinii ăia negri pe care am jurat să-i arunc luni, când ajung acasă. E sâmbătă și tot îi am. Mi-e clar că nu am să-i arunc.
Afară ploua, iar eu aveam în mine un sictir greu de imaginat. Drumul, o oră. Aveam tren direct. Mă urc frumos în el și găsesc un ziar. Îl citesc, spre surprinderea mea și a celorlalți călători respectabili, care se uitau la mine ca și cum aterizasem de pe vreo planetă extraterestră.
O voi folosi ca exemplu pe tipa care s-a așezat în fața mea. Mai mult de douăzeci și cinci de ani n-avea. Costum gri, cămașă albă cu guler de-ăla drept și îngust cum nu-mi plac mie. Era machiată de seară (aiurea, considerând că era patru, iar ea arăta ca și cum venea de la muncă) și exagerase cu dermatograful. Părul șaten, arătând și el clar a încercare nereușită de blond, stătea parcă strâns în buclele mari care îi treceau de umeri. S-a urcat în tren de parcă era al maică-sii. N-am băgat-o în seamă. Eu nu mă uit la lumea din jurul meu. Spre exemplu, la domnișoara în cauză m-am uitat timp de vreo două secunde, dar nu am putut să nu observ felul în care stătea picior peste picior și privirea cu care mă fixa. Parcă vroia să mă înece în irisul ăla albastru și să mă ascundă apoi în negura pupilei. Sunt învățată cu priviri dintr-astea. Toată lumea se uită la mine de sus, de obicei. Știu de ce stilul meu enervează. Calmează-te, societate, asta încă nu e de schimbat la mine.
Cobor din tren și merg pe jos douăzeci de minute printr-o ploiță de-aia tâmpită. Nu ploua cât să scoți umbrela, doar cât să te enerveze. Când am ieșit, mi-am tras jacheta pe mine și a trebuit să merg prin aceleași condiții meteorologice. Mi s-a părut mai lung drumul la întoarcere. Eram fericită. Să mă plouă până nu mai poate!
Fiecare chestie are frumusețea ei. Plimbați-vă!