Na că m-am întors!

– Atenție! Urmează un post lung! – 

M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.

Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.

Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.

Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.

Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.

Plec

Mi-am făcut toate bagajele și arăt prezentabil pentru o țară străină. Mâine o să plec de-acasă pe jumătate adormită și am să-mi mai revin de-abia la aeroport. Am să dau check-in pe facebook de-acolo pentru că eu nu pot pleca fără să anunț vreo 600 de oameni de chestia asta. Am să dorm în avion ascultând muzică și mama o să-mi facă poze despre care n-am să știu. Am să mă trezesc și am să mănânc sendvișuri cu salam, cașcaval și margarină. Ai mei or să-și fumeze țigările electronice în toaletă.
O să stau departe de tot ce știu pentru un timp. Plec în Madeira. O să ies puțin din frigiderul în care trăiesc și or să mă lase portughezii să stau în bucătărie, dacă nu mă bagă în cuptor deja. Sper să am wireless la hotel. Vin peste o săptămână. Am să mă întorc la cotidian și la el. Îmi iubesc viața!
Mâine plec.

Am revenit

M-am întors. Asta din dreapta sunt eu cu măgarul pe care l-am găsit pe stradă. Avea urechi pufoase.
A fost frumos în vacanţă, deşi am fost răcită ca dracu şi nu am văzut o ţară mai săracă de atât. Sunt unii care nu mă vor crede când spun că e mai rău decât în România.
Peisajele... Nu m-au impresionat cine ştie cât. Ca dovadă, am început să fac şi eu poze doar din ziua a treia. Mama a făcut la greu. (Are drepturile de autor pentru poza asta şi pentru toate pozele în care apar şi eu.)
Ce să spun? Cam asta. A fost frumos în vacanţă şi a meritat văzut oraşul, dar sincer vă spun că nu m-aş mai întoarce.

Odihneşte-te în pace!

Mai ştii, Miruna, (dacă citeşti) când ne-ai făcut poza asta? Asta e ultima poză cu ea pe care o mai am. Din ziua asta sunt ultimele. Şi regret.
Regret că nu am petrecut mai mult timp cu ea cât am avut timp, cât a fost acolo, lângă mine, iar acum e prea târziu. Nu mai e. Regret pentru că acum voi privi la cer şi voi şti că mă vede cum o dezamăgesc când fac prostiile pe care ea mi-a zis mereu să nu le fac sau voi şti că mă vede în clipele fericite şi voi vrea să fie lângă mine acolo ca să se bucure cu mine şi pentru mine. Întotdeauna mi-ai fost alături. M-ai iubit de parcă tu m-ai fi făcut, nu mama. M-ai crescut la fel. Şi acum ştiu că ai vrea să mă mai auzi odată şi să îmi zici că nu mai poţi sta mult, dar că eşti mândră de mine şi că nu puteai să îi ceri lui Dumnezeu mai mult decât pe mine. Şi că nu a trebuit să mă ceri. Mereu m-ai înţeles şi te-ai bucurat pentru mine. M-ai iubit îngrozitor de mult şi o realizez acum, când nu mai eşti aici să ţi-o spun.
A murit azi, la 16:10, ora României. Eu am aflat la douăzeci de minute dup-aia. N-au vrut să-mi zică, dar ştiam că altceva nu putea fi. M-au chemat acasă. Mama era acolo când am ajuns. Mi-a zis să stau jos, n-am vrut. Şi ea a început să plângă. Eram sigură că avusesem dreptate, deşi aş fi dat orice să nu fi avut.
Ai murit. Odihneşte-te în pace! Nu am ajuns să îţi spun asta până acum, dar ştii foarte bine că ai fost mai mult decât a fost orice bunică. Şi ai murit cu trei zile înainte de Crăciun.

Vară!

În mod oficial, a venit vara! Asta a fost una dintre cele mai frumoase zile! Grafitti, poze (multe multe poze), căldură, mâncare (!), prieteni, haine subţiri, râs în hohote, toate chestiile astea care au fost prezente azi mai toată ziua păreau să ţipe la mine "a venit vara, zâmbeşte!" Şi asta am făcut. Am zâmbit. Pentru că a venit vara şi pentru că e ziua noastră.
La mulţi ani, copii! Cum să primeşti, frate, cadou de întâi iunie un avion de la un ou de ciocolată Kinder?

Superficial

Stau şi mă uit pe facebook la româncele noastre frumoase. Fete de 14-15 ani. Şi totul pare cam la fel. Fond de ten cât cuprinde, creion cât mai negru la ochi, gene lungi şi grele, exces de rimel, roz neon, modele de leopard, gentuţe de-alea mici de nu îţi încape nici telefonul în ele, fuste scurte sau blugi strâmţi (de cele mai multe ori în culori aprinse sau negri), păr îndreptat cu placa şi dat cu fixativ şi buze care vrei nu vrei strălucesc în lumina puternică a blitz-ului. Asta este fata. Ce veţi vedea în jurul ei? Politehnica, parcurile mari din Bucureşti (în special Cişmigiu şi Herăstrău), scări, lacuri, alcool, ţigări, brichete, pahare, scrum, perdele de fum, narghilea şi lista poate continua la nesfârşit. M-am plictisit de acelaşi lucru din nou şi din nou. Şi ce este cel mai rău este faptul că pozele în care sunt cel puţin cinci dintre aceste elemente sunt cele mai comentate, cele mai apreciate, cele mai mişto şi aşa mai departe. De ce? Pentru că nu contează că încercăm să fim ceva ce nu suntem de fapt. Atâta timp cât place, este perfect.
Şi chiar mă întreb cine sunt eu ca să mă pun în calea lor. Cine sunt eu ca să le critic? Dacă lor le place aşa, perfect. Nimic împotrivă. Nu zic că eu nu fac absolut niciuna din cele de mai sus, dar eu nu îmi fac poze în halul ăsta. Ce este şi mai de plâns este că au lume în jurul lor doar pentru cum arată şi se cred importante. Şi nu e ok. Atrag pentru că sunt diferite, lumea vede că sunt apreciate pentru stilul lor original, iar aici intră în schemă instinctul de turmă. Chiar nu e ok!
Şi poate nu m-aş fi luat de asta dacă nu mi s-ar fi întâmplat şi mie. Azi am avut nevoie de machiaj pentru film. Fond de ten, rimel, creion, fard mov şi gloss vişiniu. În mod normal, eu nu arăt aşa. Nu mă machiez pentru că, una la mână, mi-e lene să o fac în fiecare dimineaţă (mai bine fumez o ţigară decât să mă machiez) şi a doua la mână, îmi distruge tenul. Azi l-am pus pe faţă la şcoală. Vreau să zic că toată lumea azi s-a uitat la mine. Mergeam prin şcoală şi toată lumea mă fixa cu privirea. Şi pe stradă la fel. M-am dezvăţat de asta din cauză că aici chiar nu se uită nici dracu la tine. Treci neobservat. Eşti invizibil. Azi toată lumea s-a holbat la mine.
Deci, chestia nu e doar la români. De ce se rezumă totul la cum arăţi? E vreo conspiraţie împotriva valorilor umane pe care le avem cu toţii? E vreo încercare de trend sau ce? Chiar nu mă prind. De ce trebuie să fim aşa de superficiali? De ce trebuie să ne alegem prietenii după cum arată, ce poartă şi câţi prieteni au? Nu e bine. Şi mă calcă pe nervi, dar presupun că nu pot să schimb pe nimeni după cum vreau eu, aşa că o să tac din gură, dar nu înseamnă că o să îmi şi placă. Oricum, am ajuns la concluzia că, din punctul ăsta de vedere, sunt două categorii de fete. Cele care se iau după ele şi se cred interesante pentru că fac ceva ce nu le reprezintă sau cele ca mine, care stau undeva mai la distanţă şi râd de nou-intratele pă trend.

Boala fotografiei

Voi începe cu banalul "ce e defapt?" pentru că nu suport să îi aud pe ăia care zic că înseamnă doar a face poze. Nu înseamnă doar a face poze. Înseamnă a face poze care să însemne ceva. Când te uiţi la ea şi simţi viaţa din ceea ce ai îngheţat pe film, aia este o fotografie.

Îmi place să fac poze gen. Şi cele mai reuşite sunt cele instantanee. Este pur şi simplu momentul în care te trezeşti cu blitz-ul în ochi şi tot ce mai poţi să zici e "dacă n-arăt bine, şterge-o". Sunt genul de poze pe care le pui pe Hi5, Facebook, MySpace sau ce oi avea şi dai own pe ele, genul de poze la care te uiţi având pe buze "ce bine arătam în asta" sau "o păstrez pentru că ei sunt cei mai buni prieteni", fraze care ajung de cele mai multe ori în descrierea pozei.
Apoi, un alt tip de poze pe care pur şi simplu le ador sunt pozele cu graffiti. Şi nu sunteţi puţini ăia pe care v-am rugat când plecaţi prin alte oraşe să îmi aduceţi măcar o poză. Şi a trecut un an şi am aproape o mie de poze. Şi pe majoritatea le-am făcut eu. Datorită pasiunii ăsteia am învăţat străzile pe derost. Nu le iau de pe net pentru că, deşi unele sunt chiar piese, nu mi se par aşa reale. Nu îmi plac aşa ca atunci când le iau de la cunoscuţi sau ca atunci când le fac eu. 
Şi (trec dintr-un subiect în altul) nu sunt doar "forma supremă de vandalism în city". E artă. Artă urbană! Un oraş fără graffiti nu e oraş. Nicio zonă urbană nu există fără un colţ rezervat artei. Şi dacă nu o administrează statul, ea tot va exista. 
Şi am zis şi pe descriere că nu aş putea trăi fără artă şi fotografie. Unii nu sunt de acord cu tipul ăsta de exprimare, dar sunt mesaje transpuse în culori şi transferate de pe hărtie pe pereţi, din creion în vopsea. Deşi sunt mulţi care nu o înţeleg şi mulţi care sunt împotriva ei, e ce iubesc şi e ce-mi place.