Boala fotografiei

Voi începe cu banalul "ce e defapt?" pentru că nu suport să îi aud pe ăia care zic că înseamnă doar a face poze. Nu înseamnă doar a face poze. Înseamnă a face poze care să însemne ceva. Când te uiţi la ea şi simţi viaţa din ceea ce ai îngheţat pe film, aia este o fotografie.

Îmi place să fac poze gen. Şi cele mai reuşite sunt cele instantanee. Este pur şi simplu momentul în care te trezeşti cu blitz-ul în ochi şi tot ce mai poţi să zici e "dacă n-arăt bine, şterge-o". Sunt genul de poze pe care le pui pe Hi5, Facebook, MySpace sau ce oi avea şi dai own pe ele, genul de poze la care te uiţi având pe buze "ce bine arătam în asta" sau "o păstrez pentru că ei sunt cei mai buni prieteni", fraze care ajung de cele mai multe ori în descrierea pozei.
Apoi, un alt tip de poze pe care pur şi simplu le ador sunt pozele cu graffiti. Şi nu sunteţi puţini ăia pe care v-am rugat când plecaţi prin alte oraşe să îmi aduceţi măcar o poză. Şi a trecut un an şi am aproape o mie de poze. Şi pe majoritatea le-am făcut eu. Datorită pasiunii ăsteia am învăţat străzile pe derost. Nu le iau de pe net pentru că, deşi unele sunt chiar piese, nu mi se par aşa reale. Nu îmi plac aşa ca atunci când le iau de la cunoscuţi sau ca atunci când le fac eu. 
Şi (trec dintr-un subiect în altul) nu sunt doar "forma supremă de vandalism în city". E artă. Artă urbană! Un oraş fără graffiti nu e oraş. Nicio zonă urbană nu există fără un colţ rezervat artei. Şi dacă nu o administrează statul, ea tot va exista. 
Şi am zis şi pe descriere că nu aş putea trăi fără artă şi fotografie. Unii nu sunt de acord cu tipul ăsta de exprimare, dar sunt mesaje transpuse în culori şi transferate de pe hărtie pe pereţi, din creion în vopsea. Deşi sunt mulţi care nu o înţeleg şi mulţi care sunt împotriva ei, e ce iubesc şi e ce-mi place.