Trecutul

Trecutul. Da, singurul care poate stabili prezentul şi viitorul. Totul depinde de el. Am de gând să vorbesc despre asta pentru că am realizat că cu cât mai mult stau aici, cu atât mai dor îmi e de trecut şi de vremurile care au plecat undeva departe. Am ajuns să trăiesc din amintiri şi singurul lucru care mă ţine în picioare este speranţa că voi reuşi să readuc la viaţă toate amintirile într-o zi şi că toate visele promise vor deveni realitate. 
Nu e uşor să ştii că tot ce iubeşti şi toate lucrurile pentru care luptai odată au plecat de-o dată undeva departe şi nici măcar tu nu ştii sigur când o să vină înapoi. Şi nu vorbesc neapărat de oameni. Vorbesc de locuri, obiceiuri, lucruri banale pe care le făceam, iar acum au dispărut. Chestii pe care nu le remarca nimeni, dar care stăteau la baza zilelor mele au fost forţate să rămână acolo. Acolo, cu ai mei, cu străzile înguste, cu blocurile înalte, cu prietenii pe care nu am degete să-i număr, cu fericirea, familia şi multe altele pe care nu mai sunt în stare să mi le amintesc. 
Ce e cel mai rău, ce, practic, te termină, este sentimentul de a şti că nu poţi face nimic ca să schimbi ceva. Şi doare ca dracu să fii prins într-un oraş, undeva departe de ce iubeşti şi să îţi aduci aminte de toate. Şi mereu e la fel. Toţi ne vom dori mereu ce nu avem, iar când vom avea, nu vom da doi bani pe chestia aia. Mi-am dorit al naibii să plec din Bucureşti (din cauza certurilor şi a atmosferei despre care nu o să vorbesc), dar acum aş da orice doar să mă pot întoarce. Şi aş fi în stare să merg până acolo pe jos, să traversez oceanul înot şi să merg tot drumul desculţă doar dacă aş şti că nu o să mai plec niciodată. 
Recunosc că am greşit. Ştiu. Toată lumea greşeşte. Sunt conştientă că nu se mai poate trăi în România şi ştiu că statul e corupt, că toţi se uită la tine gândindu-se cum să te fure şi că legea se respectă doar când iese profit. Ştiu. Dar cu anarhia asta care se minte că e ordonată, aş vrea să mă întorc în România care minte Europa şi se minte singură că este o ţară democrată. Nu o să mă apuc să vorbesc despre noţiunea de democraţie şi despre România care nu are nici cea mai vagă idee ce înseamnă. Tot ce vreau să zic este că, bună sau rea, este locul în care m-am născut, locul care m-a crescut şi m-a format ca om.
Dacă mai stau mult aici, trăind din imaginea unui trecut fericit şi luminos în care toţi zâmbeam şi eu eram fericită, voi fi forţată să mă schimb. Şi de asta fug cel mai tare. Nu vreau să mă schimb. Pentru că o schimbare la ora asta înseamnă să uit de unde am plecat. Se poate spune că îmi e frică de schimbare. Şi poate nu frică. Groază! Mi-e groază să mă gândesc că peste un an sau doi o să zic că e ok şi că mă întorc când m-oi întoarce, că o să fac în sfârşit cum zice mama şi o să o las mai moale cu "ăia de prin România", mi-e groază de toate chestiile astea. Iar dacă se întâmplă, nu o să mă mai recunosc. 
Partea proastă cu amintirile şi cu dorul este că nu poţi să dai timpul înapoi şi nici să trăieşti în trecut pentru că înnebuneşti. Tot ce vreau este să mă trezească cineva din visul ăsta căruia ei îi spun realitate.