Vreau prin acest post să îţi spun că îmi pare rău. Da, copil. Îmi pare rău pentru că am greşit. Am greşit aşa de mult încât nici nu ştiu cum să îţi explic ca să înţelegi şi ca să nu te superi.
Mai ştii când a început toată perioada asta de doi lei, nu? Când am fost obligate să o mai rărim şi să ne ascundem timid prietenia în spatele unor minciuni ce aveau să ne ţină împreună. Sigur mai ştii. Şi ţi-am zis, puţin după chestia asta, că a început să-mi meargă capul, ca de obicei într-un scop tâmpit, şi ţi-am zis că nu o să mai ţină după ce expiră timpul.
Greşeala mea a fost că, înainte de a-ţi zice, am zis că îmi bag picioarele şi că nu o să fie un capăt de ţară, că o să zic "asta e" şi o să trec mai departe. Puteam să fac asta şi încă aş mai putea, dacă s-ar întâmpla. În schimb, lucrul pentru care îmi pare rău şi care mă face să mă simt ca ultimul om în faţa ta este faptul că eram dispusă să renunţ cu atâta uşurinţă la persoana care mi-a fost alături indiferent de situaţie, oră sau cine era implicat. M-ai înţeles şi m-ai acceptat aşa şi ai fost printre puţinii oameni care m-au cunoscut până la capăt şi nu au încercat să mă schimbe. Mi-ai fost cea mai bună prietenă şi nu ne-am certat, m-ai făcut să zâmbesc când nu mai ştiam ce-i ăla zâmbet, m-ai prins mereu când era să cad şi ai făcut toate astea zâmbind şi fără să aştepţi nimic în schimb pentru că, aşa cum spuneai tu, "făceam deja destule pentru tine".
Ei bine, uite că eu, omul care făcea atâtea pentru tine, după capul tău, a fost omul care putea să renunţe în orice secundă şi era dispus să o facă cu foarte mare uşurinţă. Ăsta e lucrul pentru care îmi pare rău. Îmi pare rău pentru că am fost aşa de egoistă încât nu mi-am dat seama că cineva ca tine nu merită nepăsare, indiferenţă şi un final brusc. Ci merită să lupţi ca să îl păstrezi lângă tine. Chestie pe care eu, până acum, când mi-am dat o palmă în cap şi am zis "ce naiba fac?", nu am făcut-o. Şi ştiu că poate tu o să-mi zici "e ok, doar eşti tu", dar eu sunt frustrată. Şi mă simt ca dracu pentru că am făcut toate chestiile astea şi da, îmi pare rău şi da, intru în pământ de ruşine şi da, mă simt mai jos decât tenişii pe care îi am în picioare şi să nu te prind că îmi spui că nu am de ce! Pentru că am! Era să las să cadă lângă mine omul care mi-a salvat fericirea meschină de mai multe ori decât pot să număr. Şi nu aveam de gând să fac nimic în privinţa asta.
Dacă nu citeşti postul, aş fi în stare să alerg desculţă până la tine ca să îţi spun că îmi pare rău pentru ceva ce tu nici măcar nu ştiai că am făcut. Şi te rog, anunţă-mă că ai citit ca să stau liniştită.
Şi acum, pentru restul care vor citi chestia asta, nu îmi e ruşine să spun că îmi pare rău. Vreau să ştie toată lumea că am fost atât de nepăsătoare încât era să las să treacă pe lângă mine unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut. Şi fac asta pentru că aşa sunt eu. Când e greşeala mea, o recunosc. Sunt genul de om care zice "da, am făcut-o!". Nu mă ascund după degete când fac tâmpenii. Pentru că ştiu că le fac şi o să le fac mereu. Nimeni nu e perfect!
Tot ce vreau acum, e să mă ierţi. Vreau să aud acel "stai liniştită, e totul ok" şi să o luăm de la capăt. Vreau să o luăm de la capăt pentru că nu puteam găsi pe cineva care să poată să fie cum eşti tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu