Lumea mea

Mi-a pus cineva, acum câteva zile, o întrebare foarte drăguţă, şi anume, cum ar fi lumea mea, dacă aş putea să mi-o construiesc de una singură. Pe moment, i-am zis că habar n-am şi respectiva s-a apucat să îmi descrie cum ar fi lumea ei. Am venit acasă şi am stat să mă gândesc. Am început iar să visez cu ochii deschişi, total contrar a ceea ce îmi doream eu, la zilele de vară care au trecut şi la zecile de vise ce aşteaptă să se împlinească.
Azi, citind un alt blog, mi-am amintit de întrebarea asta. Nu am mai încercat să mă gândesc la cum ar arăta pentru că ştiu că nu va fi diferit de prima oară. M-am apucat să fac postul ăsta şi, în cele trei minute în care am scris ce aţi citit mai sus, mi-am dat seama de o chestie. Nu există o lume mai bună pentru mine decât Bucureştiul. Pentru că este tot ce am nevoie ca să fiu fericită. El, oraşul meu cu plusurile şi minusurile lui pe care le cunoaştem cu toţii şi pe care nu o să le mai repet, el este singurul lucru de care am nevoie ca să fiu fericită. O zi cu ai mei în Bucureşti face cât o sută de zile în Londra fără ei.
Un lucru e sigur. În lumea mea ar trebui să fie vară sau toamnă, dar în niciun caz foarte frig. Ar trebui să se vândă alcool şi ţigări minorilor, ar trebui să pot să stau unde vreau, cu, cine vreau, făcând ce vreau şi să nu comenteze lumea aiurea, la fel de bine cum ar trebui să nu mai fie o distanţă aşa de mare între mine şi ce iubesc (iar ăştia vă ştiţi voi). Toate chestiile astea se pot întâmpla numai în Bucureşti. Nu m-aş duce nicăieri în altă parte decât acolo pentru că acolo este ce vă place vouă să numiţi "lumea mea".
Lumea ta cum arată?