De-ale maică-mii

Azi am vrut să mă duc să vorbesc şi eu cu doctoriţa lu' mamaie ca să îmi zică şi mie de ce a murit. Mă duc frumos la Municipal. Acolo, o întreb pe domnişoara de la recepţie de doctoriţă. Îmi zice că e la muncă. Îi mulţumesc tipei şi lui Dumnezeu, în acelaşi timp, că ştii cum sunt doctorii în România, mai ales de sărbători. În spatele meu, un mare panou pe care scria fiecare secţie unde e. Oncologie, etajul şapte. Ok. 
Mă duc să caut liftul. Îl găsesc repede şi, mă rog, mă urc în el, aşa aglomerat cum e el. Acolo unde erau butoanele, stă frumos o tanti îmbrăcată în capot de-ăla de vezi prin spitale, ştii ce zic, nu? Ei şi cum stătea asta pe scaun, eu dau să apăs pe buton.
- Eu sunt aici ca să apăs pe butoane! îmi zice cucoana indignată. Eu stau şi mă gândesc. Ori suntem noi idioţi şi chiar avem nevoie de cineva care să apese pentru noi pe butoanele unui amărât de lift, ori asta e încă o aberaţie tipic românească. Cum puii mei să plăteşti un om să se plimbe cu liftul şi să apese pe butoane?! Mă calmez.
- La etajul şapte, zic eu.
- Liftul ăsta merge doar la etajele cu soţ! îmi răspunde aceeaşi voce enervantă. Îmi păstrez calmul.
- Bine, atunci merg la opt. 
Mă duce cucoana la opt. Îl întreb pe unul de pe-acolo unde sunt scările să mai cobor un etaj. Îmi explică că sunt câteva trepte undeva pe un culoar micuţ şi apoi e o uşă verde, să merg pe-acolo. În fine. Cobor la şapte. Acolo, nici urmă de oncologie. O întreb pe o doctoriţă unde e oncologia. Deja mă enervez. Aia îmi zice că s-a mutat la etajul treişpe de un an.
- Păi scuza-ţi-mă, domnişoară, de ce scrie jos că e la etajul şapte, dacă s-a mutat la treişpe de un an?! o întreb eu. 
Cu cât stau mai mult aici, cu atât mai rău mă enervez. Tipa îmi spune că nu ştie. Nu mă surprinde. Îi mulţumesc sarcastic şi plec. Aştept iarăşi la lift. Apare iar cretina în capot care stă pe scaun. Îi zic: 
- Etajul treişpe.
- Doamnă, vă rog să vă daţi jos, eu acum cobor. îmi răspunde ea. Aici mă umplu de draci deja.
- Cucoană, nu mă dau jos deloc. Am să cobor cu dumneata şi ai să mă duci până la treişpe, da?! 
Ea se uită la mine pieziş, dar nu zice nimic. Cred că a văzut că am luat-o tare. Nu a mai comentat nimic. Am coborât cu ea, ajungem la şase. Urcă nişte oameni. Liftul se umple de lume. La un moment dat, începe să piuie ceva. Asta în capot se sesizează.
- Ce? Să coboare cineva. Nu vedeţi că sună soneria? E prea greu liftul! 
Bine, lumea vroia mai sus, asta că coboară, nimeni nu s-a dat jos, în fine, s-a luat unul de ea ca îşi bate joc de blonavi cu liftul ei cu tot, i-am zis şi eu că e plătită ca să apese nişte butoane şi că asta nu e normal. În sfârşit, ajung la treişpe.
Mă duc direct la tipa de la biroul de acolo şi, cu tupeu, îi zic că nu am de gând să aştept la coadă, cum a făcut mama ani de zile, că vreau doar cinci minute să vorbesc cu doctoriţa. Până la urmă, reuşesc. Nu ştiu ce şi cui o fi zis aia, dar a ieşit asistenta imediat din cabinet şi m-a primit.
În fine, vorbesc cu doctoriţa, ies şi mă duc la lift. Acelaşi lift. Acolo, mai aşteptau trei persoane şi o întreb pe o fată, de parcă aşteptam autobuzul:
- Aşteptaţi de mult?
- Cam de cinşpe minute, îmi zice ea pe un ton ce mi-a dat de înţeles că nu apreciază mai mult decât mine dezinteresul personalului.
Întâmplarea face ca, la celălalt capăt al încăperii să fie alt lift la fel de frumos ca ăsta mare cu cucoana dinăuntru, dar puţin mai mic. Avea lângă un afişel pe care scria "Lift pentru medici". Eu îl chem, vine şi fata asta pe care am întrebat-o cu mine, apăs frumos, singură pe "P" şi am ajuns la parter în trei minute. 


Ei şi asta mi-a zis mie mama azi când am întrebat-o cum s-a distrat. Pe mine nu mă surprinde, că ştiam că aşa e în spitale, dar pe ea, da. Şi e urât. Pentru că putem fi altfel, dar nu vrem. Şi la asta se rezumă tot în ţărişoara noastră. Trist. Sincer.