Vise neterminate

Vise. Ce cuvânt alambicat! Patru litere cu atât de multe legături. De ce scriu despre asta acum? Pentru că, deşi ştiu că am zis de un milion de ori că iarna este un anotimp mort, se pare că oraşul ăsta are şi părţi bune. Mă simt ca în octombrie!
Şi visez. Azi vreau asta, mâine vreau ailaltă, poimâine mai găsesc una şi răspoimâine găsesc altceva. Şi trece săptămâna. Dar ce e frumos e că săptămâna viitoare o să vreau alte chestii. De ce astea? Pentru că sunt o împrăştiată. Ies pe-afară şi uit un vis la cafenea, altul pe o bancă-n parc, altul în sala de cinema, mai e unul pe care l-am lăsat accidental la patinuar şi mai era unul, dar n-am fost în stare nici până acum să-mi dau seama pe ăla unde l-am uitat.
Şi totuşi, ce m-a făcut să bat câmpii pe tema asta? Uitându-mă prin computer, am găsit ceva ce am scris eu acum foarte mult timp. Mă uit când am început a treia parte. Doi februarie 2010. Nici acum n-am terminat-o. Are 22 de pagini. E chiar de plâns. Caut partea întâi şi mă uit când am început-o. 21 aprilie 2009. Şi aşa îmi aduc aminte cum a început totul. În locul în care nu mă aşteptam să-mi fac atâţia prieteni, să am atâta succes şi să devin dependentă de scris. Îmi amintesc ce speranţe aveam eu cu chestia asta de care m-am apucat acum aproape doi ani de zile. Şi aşa am ajuns la concluzia că mereu mă apuc de chestii pe care niciodată nu le termin. Inexplicabil, îmi place aşa. Îmi place pentru că, de fiecare dată când îmi amintesc sau când găsesc vreun proiect de-ăsta neterminat, mă apuc de el din nou, iar el trezeşte în mine amintiri. Amintiri frumoase din perioada în care m-am apucat de el.
Şi ăsta e un zâmbet. E o zi mai bună şi mai fără nori.