Şi dacă mă iubiţi...

Lăsa-ţi-mă să plec. Cer mult? N-aţi zice, nu? Dar dacă aş zice-o pe bune nu m-aţi lăsa. Vă zic.
De ce? De ce, pentru că alţii se pot gândi doar la fericirea lor. Pot trece peste toţi şi toate doar de dragul de a avea ceva cu care şi aşa nu fac nimic. Şi fac asta total cu zâmbetul pe buze şi fără să le pese că alţii nu sunt la fel de fericiţi ca ei.
Asta îmi fac ei mie. De ce să mă ai lângă tine dacă nu mă foloseşti la nimic? Mă irosiţi aiurea, dar sunteţi fericiţi. Asta contează. Amuzant, nu? Amuzant cum cred unii că, atâta timp cât lor le e bine, tuturor le e la fel. Pe mine m-a întrebat cineva dacă nu cumva oi vrea altceva? Nu. Amuzant, nu? Amuzant cum cred unii că, dacă cineva nu îţi zice că ceva nu e ok, înseamnă că totul este absolut ok.
Dar dacă m-ar fi întrebat, le-aş fi spus? Nu. Amuzant, nu? Amuzant cum cred alţii că, deşi nu e totul perfect, nu are rost să strice fericirea meschină a celor din jur. Fericirea altora ce are ca preţ propria lor fericire. Şi apoi ce se întâmplă? Mor pe mine şi pe faptul că nu le-am zis de la început. Pentru că, acum, tot eu sunt proasta care are regrete şi păreri de rău.
Aş da timpul înapoi dintr-un milion de motive. Şi poate l-aş da înapoi până şi de dragul de a mai fi copil o dată. De dragul verilor pe-afară, de dragul prietenilor pe care nu-i mai am, de dragul a tot ce am făcut.
Dar oare pot să dau timpul înapoi? Nu. Oare îmi pot repara greşelile? Nu. Dar ei vor înţelege vreodată că, dacă mă iubesc, trebuie să mă lase să plec? Da! Da, pentru că o să le bag pe gât chestia asta dacă nu am încotro şi până la urmă, nu vor avea de ales. Decizia e a mea de data asta. Şi, măcar o dată-n viaţă, am de gând să aleg corect.