A doua faţă a fericirii

Da. Trebuia să se ajungă şi aici, nu? Trebuia ca până şi fericirea să aibă două feţe. Trebuia să ajungem şi în momentul ăsta. Trebuia să plâng iar!
Fără să vă plictisesc prea mult, pentru că şi aşa nu am inspiraţie, mâine plec. Da, mâine plec. Mâine plec şi se termină tot frumosul ăsta care m-a ţinut în braţe două săptămâni. Revin la ce eram. Românca din Londra care îşi plânge oraşul şi prietenii. De ce? De ce să nu pot iar să dorm din cauză că mi-e perna prea udă, de ce să zic iar "duminica asta nu mai plâng", de ce să plec din nou şi să-mi fie dor de toată lumea, de ce? De ce toate astea? De ce nu poate totul să fie mai simplu? De ce toate uşile mi se trântesc în nas şi de ce trebuie să aştept încă şapte luni jumate ca să mă întorc înapoi?
În altă ordine de idei, ţin să vă mulţumesc tuturor. Tuturor celor cu care m-am văzut cât am stat în ţară. Nu vă daţi seama cât de bine mi-a prins şi cât de dor îmi era de voi. Şi, deşi ştiu că majoritatea nu vor citi postarea asta, vă promit că o să mă întorc pentru voi mereu.
Ce să mai zic? Mă opresc. O să treacă greu ca naiba timpul ăsta, dar merită aşteptarea. Ştiu asta! Şi o să vedeţi voi de ce.

*Mihai şi Steph, să nu vă prind că ziceţi ceva de "la vară" în  comment-uri  că stricaţi surpriza!