Tabiet

Fac o baie. Apa e fierbinte, iar eu simt că mă sufoc. Transpir şi pulsul mi se înteţeşte. O fi căldura? O fi oboseala? O fi el? Nu ştiu ce-i cu mine. De la un timp, nu mai sunt eu.
Ies aburi din apă. Aburul e o metaforă ciudată. E chestia aia pe care o vezi şi o vrei, dar ea nu vine la tine, ci înaintează spre cer. Nu e cazul azi. Nu e cazul la mine.
Nu mai am aer şi respir cu greu. Pierd unul dintre lucrurile fără de care nu pot să exist. Sau pot, dar nu mult timp şi în niciun caz cum trebuie. Nu azi, dar în curând. Îmi expiră timpul.
Scot mâinile afară şi le ridic în sus. Răspund la apel. Ceva mai important ca mine mă cheamă. Am să vin la un moment dat. Vreau să răspund totuşi? Cred că da. Şi atunci de ce zic în continuu nu?
Respir şi transpir. Mă eliberez de orice apă în exces şi orice fel de toxine. Nu mai am nevoie de niciun reziduu. Dacă trăieşte în mine, e pentru că eu îi permit. Şi nu mai fac asta.
Mi-e somn şi un pat moale mă aşteaptă să mă ţină în braţe şi să îmi dea somn, o chestie pe care parcă o aştept de luni de zile. Mă cheamă la el să îmi asculte visele şi ca atunci când mă întorc, să mă certe că nu l-am făcut cum trebuie. Aşa se întâmplă mereu.
Viaţa mea e ca o imensă cadă cu apă prea fierbinte. Ce simt are atâtea înţelesuri... Sunt complicată şi confuză. Mă auto-complic. Încotro alerg? Ce vreau? Unde am să ajung? Ce am să obţin?