Iubesc?

Nu mai ştiu ce simt. El? Tu? Noi? Care noi? Eu! Şi tu? Ah! Şi doare.
Iubirile vechi nu se uită. Minciunile vechi nici atât. Mă complac. Şi ce bine arată tot... Certitudini? La dracu cu ele! N-am niciuna. Niciodată n-am avut. Şi totuşi...
Încep să mă întreb o chestie. Dacă de atâta timp mereu mă întorc la acelaşi el, înseamnă ceva? Se fac şase luni de când suntem într-un du-te, vino enervant, dar incredibil. Poate că asta e ce vreau, deşi nu pare. Ca să joc jocul ăsta am nevoie de o siguranţă. Nu am aşa ceva. De-aia nu mă duc la apă adâncă, pentru că ştiu că va veni un moment în care nu o să mai pot să înot la mal şi nu vreau. Dar totuşi, ce certitudine caut? Încotro alerg? Nu îl am pe el? Bine, poate nu cum aş vrea, dar mereu a fost punctul meu de început, mereu m-am întors la el din braţele oricui. Acum nu e cu nimic mai diferit.
Iubesc? Poate, deşi nu aş vrea. Nu acum. E prea târziu pentru aşa ceva. Mai am două săptămâni şi îmi expiră timpul, iar el o să dispară aşa cum a venit pentru că aşa cum el e punctul meu de început, eu nu sunt al lui. Mă complac. O să cad şi o să mă lovesc. O să doară, dar nu o să mai plâng. Nu pentru el.
El şi atât. Două săptămâni. Mă mint singură, dar nu contează aşa de mult. Zilele trec frumos pe lângă mine. Cu cât mai fericită am să fiu, cu atât o să mă lovesc mai tare.
Dă-mi foc la inimă şi lasă-mă să ard, dar nu mă lua cu tine.