Cer alb

Obosită, aşa mă numesc. Nu sunt în stare de nimic. După o zi de muzică bună şi prieteni şi mai buni, multe multe cutii de suc şi foarte mare zăpăceală, asta sunt eu stând întinsă în pat. Mă numesc obosită.
Cerul e alb. Afară plouă. Eu stau şi mă uit pe geam. Aş zbura la nori, dar cu ce aripi. Îngerul meu, mi le împrumuţi pe ale tale? La naiba cu îngerul! Am visat că-l sărutam. E al meu trup şi suflet, dar nu-l voi avea niciodată. O simt. Doare.
Azi sunt împrăştiată. Nu ştiu nici capul unde mi-e. Sunt confuză, sunt făcută bucăţi. M-am îndrăgostit din nou... Obosită mă numesc.
Cerul e alb. Nicio frunză nu mişcă. Eu nu-mi mai simt nicio bucăţică din corp. Mă simt ciudat. Azi e o zi ciudată, iar eu mă simt ca o mediocră. Azi sunt la pământ. O să-mi dau singură mâna şi am să mă ridic, ca de obicei... Dar toate astea nu azi, mâine.