Pufoşenie!

Ne-am despărţit pe 4 aprilie şi n-am mai vorbit cinci zile. Pe urmă, te-ai luat tu de mine că am zis să rămânem prieteni şi că nu vorbesc cu tine şi iar am început să vorbim. Au mai trecut câteva zile şi deja începuserăm să ne comportăm de parcă nimic nu se întâmplase. Pe scurt, ăştia eram noi cei despărţiţi care vorbeau, se prosteau şi făceau tot ca şi cum încă erau împreună.
Ieri a fost o zi ciudată. O zi în care mi-a fost dor de tine ca niciodată. O zi în care tot ce am vrut a fost să fie totul bine şi să lăsăm tot ce am spus şi tot ce s-a întâmplat în urmă. Am vrut s-o luăm de la capăt. Te iubesc. Te iubesc şi ce am spus ieri a fost pentru că am simţit-o şi încă o mai simt. Am simţit-o din clipa în care ne-am combinat prima oară, pe 21 mai 2010. Mai ţii minte? Era o vineri şi îmi ziseseşi că mă duci la şcoală. Nu m-ai mai dus, dar a meritat. N-am să uit cât trăiesc ziua aia. Acum, au trecut doi ani şi două luni. Suntem încă împreună. Îmi permit să bag la grămadă timpul în care am fost despărţiţi pentru că n-a fost nicio diferenţă şi o ştii.
Mă simt uşor... Nu ştiu. Am avut o perioadă în care am crezut că oricât aş vrea eu să mă întorc la tine, n-ai să mă mai primeşti niciodată înapoi. Mi-am zis că e mai bine aşa, că viaţa merge înainte, că totul se întâmplă cu un motiv.  Da, se întâmplă. Asta s-a întâmplat ca să-mi pot da eu seama că nu pot să stau fără tine, că am fost făcuţi unul pentru celălalt şi că nu ne stă bine altfel decât împreună. A fost totul ca să învăţ să apreciez ce am înainte de a fi prea târziu. Am făcut alegerea potrivită. Mă simt acasă, mă simt împlinită, sunt fericită din nou.
Te iubesc! Şi nimic nu poate schimba asta.

*doi oameni care sunt făcuţi unul pentru celălalt vor găsi calea de întoarcere.