Mecanism

M-am urcat într-un tren care mergea prost. Nu mă lăsa unde vroiam eu să ajung, dar era ok. Nu era traseul pe care îl aveam eu în cap, dar tot era ceva. Pe un drum de opt staţii, n-am făcut decât două. Asta mi-a dat foarte mult timp de uitat pe geam şi gândit. Cititorii vechi vor şti că de fiecare dată când sunt în tren şi mă uit pe geam, mereu observ pe alţii care aşteaptă pe peron, peisaje prea cunoscute ca să le mai dau atenţie şi alte banalităţi de genul. Da, sunt o fiinţă foarte meticuloasă. Nu dau atenţie la multe, dar cu alea cărora le dau, rămân. Dar deja m-am depărtat de la subiect cu două propoziţii. Pe lângă toate chestiile la care mă uitam, nu m-am putut abţine de la a mă gândi şi răzgândi. M-am uitat în spate. Am început de prin noiembrie. Nu pot să zic că regret ceva din ce-am făcut. La momentul lui, fiecare dintre ei m-a făcut fericită şi tot ce am făcut împreună a fost cu un scop. Am făcut unele greşeli, nu neg, dar greşelile sunt omeneşti, sunt normale. Viaţa nu a venit cu instrucţiuni.
Tot ce am făcut, am făcut pentru că am vrut. Deciziile pe care le-am luat, nu regret niciuna. Oamenii pe care i-am întâlnit, cei pentru care am simţit ceva, cei care m-au folosit ca pe o cartelă de metrou şi cei pe care eu i-am considerat o chestie de suprafaţă, o a doua variantă şi pe care i-am dat la o parte din viaţa mea fără să mă gândesc de două ori când au început să mă incomodeze... Niciunuia nu am să le reproşez nimic. Au intrat în viaţa mea cu un scop. Unul pe care l-am înţeles sau nu din prima. Unii m-au rănit, alţii m-au făcut fericită, dar toţi şi-au făcut treaba perfect. Şi-au atins scopul pentru care au venit. Şi au plecat. Sau am plecat eu.
Doar tu ai reuşit să mă ţii lângă tine. De ce? Nu ştiu. Poate nu ai reuşit să-ţi atingi scopul încă. Poate e ceva undeva care încă mai are planuri cu noi doi. Mai ştii? Poate e ce credeam. Poate o să fie bine şi pentru noi doi.
Te iubesc!