De ce o faci?

Nu fac postarea asta din plăcere, ci din cauză că m-am plictisit. Am fost întrebată de un milion de ori cum de sunt în stare să o ard cum o ard fără să îmi fie frică că am să mă ard şi eu într-o zi.
Nu, fraţilor, nu îmi e frică. Încă nu are de cine să îmi fie frică. Încă nu am de ce să mă stresez. Zic ce vreau despre cine vreau pentru că sunt foarte conştientă de faptul că respectivul sau respectiva despre care îmi dau eu cu părerea nu are ce să îmi facă. Plus de asta, să vă explic o altă chestie. Eu spun ce spun şi scriu ce scriu nu neapărat ca să le placă lor. Cui nu-i place, să nu mă citească. Mi se rupe. Nu primesc niciun ban din ce fac. Mai bine aş avea trei oameni care să îmi înţeleagă gândirea decât treizeci de oameni care să se uite la ce zic ca mâţele în calendar, dar să le placă totuşi ceva stupid; design-ul spre exemplu. Dacă zic ceva, zic pentru că simt nevoia de a o face. Este blogul meu şi scriu ce vreau pe el.
N-am să am trafic, n-am să am cititori, n-am să am comment-uri, n-o să mă aprecieze lumea. Hai să vă zic o chestie. Dacă o făceam pentru toate astea, mă lăsam de mult. Nu mă prea interesează toate chestiile astea. Toate sunt relative. Cititorii vin şi pleacă. Sunt şi ei oameni şi oamenii te vor lăsa mereu baltă pentru ceva mai bun. Aici nu mă refer şi la ai mei, bineînţeles. Nu o fac pentru lume. O fac pentru mine. O fac pentru că mă ajută, pentru că în loc să ţin toate chestiile astea în mine sau să i le spun singurei persoane care mereu este lângă mine (ştii cine eşti), mai bine le scriu aici. Nu îmi pasă cine le vede, cum le vede, ce crede de ele. Când mă iau de lume, am un motiv să o fac. Eram pe cale să mai fac o postare critică, dar nu mi-a plăcut ce a ieşit la sfârşit.
Ca să vă răspund la întrebări, minunaţii mei prieteni cărora vă pasă dacă am să mă ard sau nu, o fac pentru că vreau, pentru că pot, pentru că îmi place, pentru că mă face fericită. Dacă aţi înţelege cum oamenii pot merge şi pe principiul ăsta şi l-aţi urma şi voi, lumea ar fi un loc mai bun pentru toţi.