Oglinda

Toată viaţa am trăit ca un om împlinit şi mereu am ţinut capul sus. Mereu am fost mândră de mine şi mereu mi-a plăcut ce am făcut. Am fost împlinită şi realizată. Da, am fost.
Dar ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi te duci în baie, ca de obicei, iar din oglindă, se uită la tine o femeie pe care o credeai frumoasă şi azi nu o mai crezi? Ce se întâmplă când ea te priveşte fericită zâmbindu-ţi cald şi are pe faţă figura aia tâmpă de om mulţumit de el, iar tu... Tu nu faci altceva decât să te uiţi la ea cu dispreţ având pe buze o frază ce nu se lasă rostită. "Bravo... Dar la ce ţi-a folosit?" Şi doare când realizezi că femeia eşti tu.
Mă uit la mine şi mă văd ca pe Eva Brown a lui Hitler, atât de fericită într-o mizerie de nedescris. Da, felicitări mie, nu? Mi-am dedicat viaţa unor lucruri superficiale, unui succes copleşitor, dar banal care mă plictiseşte. E monoton şi atât de calm. Parcă vrea să mă calmeze şi pe mine, dar la mine stă să pocnească un vas de sânge undeva. Sunt anxioasă şi plină de nervi. Îmi vine să ţip, să sparg, să fug... dar ce şi cum şi unde?
Până acum ceva timp, mă vedeam bine. Credeam că sunt fericită, că am ce mi-am dorit. Şi am! Am. Dar m-a făcut chestia asta fericită oare? Nu.
Poate că asta nu e decât o altă poveste menită să ne arate mie şi întregii omeniri că niciodată nu poţi mulţumi o femeie dar nu asta caut să vă arăt. Caut să spun de fapt că, din fericirea mea copleşitoare, am ajuns în abisurile celor mai adânci depresii şi depresiile astea sunt pe cale să mă arunce în mijlocul unui amalgam de alte gânduri, întâmplări şi sentimente, iar atunci voi intra într-un colaps mental.
Nu îmi e frică de colaps. Îmi e frică, în schimb, de faptul că atunci când se va întâmpla, voi fi singură. Am mai trecut prin asta, dar am avut pe cineva lângă mine. Dacă citeşti asta, îţi mulţumesc. Atâta doar că acum, nu va mai fi la fel şi ştim amândouă că aşa e aşa cum amândouă ştim motivele.
Şi acum sunt într-un impas. Îţi mulţumesc, viaţă, că încă o dată ai decis că îmi merge prea bine ca să mai pot continua aşa. Îţi mulţumesc, lume, că mai ai loc şi pentru ăştia ca mine în societatea asta meschină.

Textul ăsta e scris azi, în parc. Am simţit nevoia de a pleca de acasă pentru a putea să-l scriu şi a fost destul de greu pentru că unii se pare că nu pot înţelege nevoia de singurătate. Aveam nevoie să fiu undeva eu cu mine ca să pot să scriu. Nu vroiam să văd pe nimeni şi nimic, aşa cum nu vroiam să mă gândesc la nimic, dar nu mi-a ieşit. Ţi-am terminat poezia. Şi m-a durut să scriu ceva aşa de negru şi de tăios, ca postarea asta, după ceva atât de frumos şi de dulce. 
Mă rog, termin aici. Nu mă înţeleg nici eu. Nu aştept să mă înţeleagă alţii.