Sentimente puse pe o hârtie mototolită şi mai apoi arsă, sentimente făcute scrum, tăiate adânc cu o lamă ce nu mai văzuse până atunci un suflet. Dar l-a văzut pe al meu. Şi apoi a început să ardă.
Începuturile sunt frumoase, sfârşiturile sunt fără remuşcări, dar amintirile sunt urmele a ce s-a întâmplat, cicatricile ce îţi brăzdează mintea, chipul şi sufletul. Şi te ard. Azi ard odată cu ţigara. În acelaşi timp şi ritm şi ploaia mă fumează încet. Şi mă doare.
Azi nu mai sunt eu. Tot ce vreau e o sticlă de votcă şi un pahar fără fund din care să o beau şi să nu se mai termine de parcă nu îmi arde gâtul deloc şi de parcă nimic nu e greşit, de parcă nimic nu merge prost, dar merge. Şi nu pot să mă mint. Excelez când vine vorba de a-i minţi pe alţii, dar pe fata din oglindă nu o pot minţi. Ea ştie ce e-n capul meu şi mă dezarmează încet şi dureros, fără cuvinte. Şi mă arde cu privirea, deşi şi eu o privesc la fel, iar ea nu simte nimic.
Azi nu mai e nimic din ceea ce a fost ieri. Totul a ars în jurul meu peste noapte, iar acum şi eu ard încet. Şi mă sting în scrum şi praf. Ce sfârşit mizerabil! Şi azi, la asta se rezumă tot, la nişte simple cuvinte ce odată au însemnat ceva şi care acum sunt doar cenuşa unei hârtii mototolite ce a ars. Şi o doare. Doar atât, nimic mai mult.
Ce sfârşit mizerabil!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu