Nu mă cunoşti

Semi-întuneric. Doar două lumânări mai ard, iar afară e noapte. Laptop-ul mai face un pic de lumină chioară. Şi atât. Dar chiar şi pe întunericul ăsta, tot mai sunt în stare să mă gândesc la tine. Tu, cel care şi-a făcut damblaua şi apoi nu a mai vrut să audă şi care apoi m-a făcut bucăţi. Tu, cel care mi-ai sfâşiat amintirile şi sufletul şi corpul şi toată fiinţa. Tu, cel care te-ai hrănit cu durerea mea şi cu sentimentul meu de slăbiciune. Şi totuşi mă întreb cum de un nimic ca tine, faţă de care nu am simţit nimic în viaţa mea, a fost în stare să mă aducă într-un asemenea hal?

Eşti un prost. Eşti un nimic, un robot îndoctrinat de societate prea devreme. Gândeşti nu printr-un creier, ci printr-un procesor slab ce nu e în stare să vadă dincolo de imagini. Nu vezi decât ce îţi arăt, te pripeşti şi tragi concluzii greşite. Şi aşa te alimentezi cu ură dintr-o sursă înexistentă, din nişte lucruri pe care eu, de fapt, nu le fac. 

Vrei să te răzbuni pe mine pentru nişte chestii care nu se întâmplă şi nici nu se vor întâmpla. Mă vezi pe mine, dar pe tine nu te vezi. Mie nu mai ai ce rău să îmi faci. Din momentul în care mi-am depăşit depresia, tot ce faci mă enervează şi mă umple de o ură nemărginită faţă de persoana ta. Nimic mai mult. Vrei să te răzbuni? Te provoc chiar. Fă-o. N-ai tupeu. Amuzant, sincer. Nu are rost să îmi pierd timpul cu unul de teapa ta.

Mă opresc acum pentru o secundă şi mă gândesc la ce e în capul tău, la ce crezi tu despre mine. Trebuie să fiu o persoană îngrozitoare, dacă e să mă iau după portretul pe care mi-l faci tu. Hm... Eşti prost. Sincer. Nu o spun cu răutate, dar eşti. Nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate. Nu ştii nimic despre mine. Nimic. Dacă vroiam să te fac gelos, te făceam de mult şi nu aşa cum te fac acum, ci mai rău. Ai o gelozie prost înţeleasă. Eşti posesiv. Nu te înţeleg. Parcă aveai prietenă. Parcă aveai cu ce să îmi dai peste nas. Cum de tot eu îţi dau ţie, când eu nici măcar nu vreau şi când eu nici măcar nu sunt cu nimeni? 

Mă amuzi teribil, crede-mă. Eşti aşa de preocupat de a-mi face rău încât nu îţi dai seama că masca ţi se sparge. Ai vrut să îmi arăţi că nu îţi pasă de mine. La început, recunosc, te-am crezut. Acum, realizez că am fost o fraieră. Cum să nu îţi pese de mine când te-ai combinat cu una dintre cele mai bune prietene ale mele? Cum să nu îţi pese de mine când doar despre mine vorbeşti? Cum să nu îţi pese de mine când mă priveşti aşa? Eşti transparent. Şi nici măcar nu îţi dai seama.

Mă opresc. Nu mai are rost să vorbesc despre tine. Oricum nu ai să auzi. Până una-alta, aştept cu nerăbdare ziua de luni şi prima ta mişcare, sincer. De-abia aştept să văd de ce eşti în stare şi de-abia aştept să vezi în sfârşit din ce sunt făcută.