A naibii să fii, viaţă!

Bine, ştiu că nu prea îmi stă în fire să pun poze cu mine pe blog, că nu mă machiez aşa de obicei şi că am editat poza, chestie care iar nu îmi stă în caracter, dar nu despre asta e vorba. E vorba despre faptul că mama şi al ei sunt doi tâmpiţi şi jumătate. Mai mult el de data asta.
Să încep cu începutul. Azi a fost chiar o zi mişto. Mă refer la vreme. Era soare, frumos, cald, nu bătea vântul, nicio problemă. Eu mă gândesc să ies cu mama să îmi iau pantaloni şi eventual căşti că mi s-au stricat. Ok. Mă duc, mă spăl, mănânc şi îi zic lu' mama toate astea. Zice că e ok, că vrea şi ea să îşi ia vopsea de păr şi mă roagă să îmi fac timp să o vopsesc, dar că azi o să fie aglomeraţie la magazinele alea, că mai bine mergem luni după ce termin eu orele, eu mă rog de ea să mergem azi şi până la urmă acceptă. Se duce să îl întrebe pe al ei dacă are nevoie de ea azi că ea vrea să se ducă cu mine. El simte imediat că a zis Ioana că vrea ceva şi mă-sa iar îi cumpără imediat şi începe să abereze că nu are nevoie, că se descurcă singur, să se ducă să îmi cumpere, că chiar dacă ar avea, părerea lui nu contează, să se ducă să aibă grijă de mine că de noi se ocupă el singur (gen, să facă mâncare, cumpărături şi de-astea). Mama îşi ia foc, normal. Că, din moment ce l-a întrebat, părerea lui contează. El comentează şi încep să se certe. Mama zice că nu se mai duce nicăieri şi că nu îmi mai cumpără nimic. Trec peste.
Mă duc şi îi zic că nu mă interesează dacă îmi mai ia sau nu, că eu tot vreau să ies. Zice că ieşim, dar după ce se duce el să ia ţigări. Chestie care s-a întâmplat mult mai târziu şi exact când era mai frumos, la 12-1 eu nu am putut să ies.
Până la urmă, plecăm de acasă şi pe drum am o discuţie cu mama. Şi îi zic că el mă enervează, că eu am ajuns subiectul lor de ceartă, că nu trebuie să zic aia, nu trebuie să zic ailaltă, trebuie să nu par prea fericită, prea relaxată, dar nici prea întoarsă să nu par. Şi în niciun caz să nu fiu indiferentă! Da' ca ce chestie, că eu nu mă prind. Apare ăsta de nicăieri după paişpe ani de zile şi îmi strică mie toate socotelile. Cine e el ca să fiu eu aşa de atentă la tot ce scot pe gură pentru el? Ce e el pentru mine? E un nimeni. E un nimic. Ştiu că stau cu el în casă, dar nici măcar respect nu pot să am pentru un astfel de om. Nu oi fi eu cea mai educată fiinţă de pe pământ, dar nu pot să mă cobor într-atât. El e mult sub standardele mele şi chiar nu sunt cu nasul pe sus sau ceva, dar îi lipsesc nişte piese din educaţia elementară şi lipsa de educaţie este unul din lucrurile care mă fac să nu suport un om. Nu pot să mă înconjor de oameni de-ăştia pentru că sunt o pierdere de timp şi pentru că mă enervează. Lucruri care mie mi se par normale şi mi se pare că ar trebui să le facă toată lumea, un needucat nu le va face şi o să ne certăm într-o zi pe tema asta. Cu el nu pot să mă cert. Lui nu pot să îi zic. Asta mă enervează şi mai tare. Ce e el pentru mine să nu pot să îi zic în faţă ce mă deranjază la el? Cine e el ca să îl pup în cur? Nu mulţumesc! Niciodată! Nu trebuie să îl plac, nu trebuie să încerc să îl schimb, trebuie numai să-l suport. Cam greu cu aşa o atitudine.
Are în el nişte chestii pe care nu poţi să i le scoţi din caracter. Plus că mă enervează la culme că vorbeşte aiurea despre mine. Că el ştie că eu sunt aşa şi pe dincolo, dar eu nu sunt cum crede el deloc! Şi i-aş zice-o în faţă, dar ce, pot? Adică cum, cine mă cred? Dar lăsându-mă pe mine la o parte, vorbeşte aiurea de mama. Mama pe care nu pot s-o suport, dar când îl aud pe ăsta ce zice, îmi vine să-l împrăştii pe pereţi. Şi mai are nişte chestii idioate. E tâmpit şi nu pot să îl sufăr.
Când o vopseam pe mama, am avut un moment în care m-am oprit şi m-am uitat pe geam. Era aşa soare şi frumos, aproape ca vara. Noi nu, nene. Stăm în casă, ăştia doi sunt certaţi, eu sunt la mijloc şi sunt plină de nervi. Căcat! Asta nu trebuia să se întâmple.
Dar în ciuda tuturor lucrurilor care nu trebuiau să se întâmple azi, totuşi îmi bag picioarele în ea de viaţă, nu dau doi bani pe ea, nu îmi pasă de nimic şi am tupeul să zâmbesc.