Punct!

M-am săturat! Gata. S-a terminat tot. Nu mai suport. Plec!
Dacă pot face rost de banii necesari, am plecat din ţara asta cu primul zbor. Nu se mai poate. Pentru ziua de ieri, pentru noaptea asta... Aveţi idee în ce hal de obosită pot să fiu? Dar pot să dorm oare? Nu! Normal că nu. Pentru că trebuie să se certe cineva la etaj. Sigur că da! Am ajuns la concluzia că nu mai am ce să caut aici. Mai bine plec dacă lumea nu mă vrea. Şi doare ca naiba să ştii că oamenii cu care stai în casă nu te vor lângă ei. Mai ales când oamenii ăştia îţi sunt o oarecare familie.
Toată ziua s-au certat ai mei şi toată ziua am zis că e în regulă, că nu se moare din asta, că o să treacă, că nu o să plâng, căcat. Dar ce, se poate?! Nu există. Şi am plâns. Pentru că din certurile lor stupide eu am de suferit cel mai mult. Şi să aud ce zice el de mama e mai mult decât pot eu să duc. Dar pot să mă iau de el oare? Normal că nu!
Nu îmi place. Am zis să stau, să mă calmez, să îmi termin şcoala, dar văd că ei nu mă pot lăsa să fac asta liniştită. Prea mult pentru ei şi lumile lor mici. Şi dacă pe mine mă doare atât, dacă eu mă consum atâta, dacă eu mă gândesc la toate prostiile pe care o să le fac şi la cum o să îi afecteze, dacă eu fac toate astea şi tot eu îmi bat joc de relaţia lor... Hai dă-o naibii de treabă. Nu. Chiar nu. Pentru că după ce că eu sunt aia prinsă la mijloc şi tot eu sunt aia călcată în picioare, tot eu sunt aia nerecunoscătoare. Nu! Mie nu îmi face nimeni chestia asta!
A fost o greşeală să vin aici de la început. Şi greşeala asta nu o să continue. Trebuie ca cineva să mă înţeleagă.  Şi ăsta e momentul în care trebuie să o facă. Niciodată nu credeam că am să ajung în halul ăsta, dar am ajuns. Nu pot da timpul înapoi, dar pot să mă opresc. Şi dacă fac rost de bani o să se termine totul foarte repede.