Copilăria noastră

Mai ţineţi minte? Mai ştiţi când eram copiii ăia mici şi inocenţi cu mâinile veşnic murdare şi lipsiţi de vreo grijă? Mai ştiţi când intram în casă devreme ca să ne uităm la desene? Desenele copilăriei noastre. Unde oare au plecat?
Stau şi mă gândesc cum totul s-a pierdut. Unde sunt toate lucrurile care ne încântau când eram mici? M-am trezit brusc şi am realizat că am crescut prea repede şi că, odată cu trecerea anilor, toate lucrurile astea au dispărut. De ce? Când eram mici, vroiam să creştem şi, acum că am crescut, ne dorim să fim iarăşi mici.
Sincer acum, cine nu vrea să aibă patru-cinci ani, să iasă afară cu maică-sa în parc, să se dea în leagăn în soare şi apoi acasă, să se uite la desene? Cine nu vrea ciocolată, cine nu vrea caramele, cine nu vrea Sugus sau Bonibon?
Mai ştiţi cum era? Ce fericiţi eram, ce fără griji, ce inocenţi, ce toate alea. Şi totul s-a pierdut aiurea. E păcat. Şi mie una îmi e dor. Mi-e dor de feţele alea de copii care s-au maturizat prea brusc şi prea devreme. Pe mulţi dintre voi vă ştiu de când aveam patru ani şi ne băteam pe jucării în nisip la grădiniţă. Mai ţineţi minte? (în special Zozo!) Mai ştiţi când ne ascundeam de învăţătoare să nu ne vadă că beam apă după ce veneam de la sport? Acum ne ascundem de diriga să nu ne vadă că fumăm după sala de sport în pauze. Când eram mici, ne rugam de părinţi să ne cumpere jucării de Crăciun. Acum, ne rugăm de ei să ne ia haine din mall o dată la două săptămâni.
Unde au dispărut toate chestiile pe care le făceam? De ce s-au schimbat atâtea într-un timp aşa de scurt? De ce nu putem da timpul înapoi? Şi de ce nu ne bucurăm de ce avem înainte de a pierde? Mi-e dor de toate!