Frumos

Pusă în situaţia de a alege şi apoi pusă în situaţia de a nu a avea nicio altă opţiune. Ca de obicei. Când mi s-a deschis o uşă, a trebuit altcineva să mi-o trântească în nas. A trebuit cineva să mă împingă de pe marginea prăpastiei şi să mă privească zâmbind cum cad.
Nu dau vina pe ea pentru că îi e frică. Poate şi eu aş fi făcut la fel. Dau vina pe statul român care are nişte legi tâmpite şi pe mama care (ea are dreptate la faza asta) e imprevizibilă şi nu ştii ce poate face. Se pare că, până la urmă, trebuie să aştept cele patru luni înainte de a îmi vedea visul cu ochii. Înainte de a lăsa totul în urmă, înainte de a-mi îmbrăţişa viaţa veche şi lipsită de griji. O să treacă, nu zic că nu, dar am crezut în asta. Am crezut că e posibil şi pe urmă am văzut toată lumea mea nou-născută prăbuşindu-se sub ochii mei sticloşi privind cu neputinţă peisajul. Imaginile mi se înceţoşază şi se pierd. Iar pe fundal aud un râset meschin şi o voce spunându-mi "dacă n-ai făcut-o când erai aşa de aproape, nici ca ai să o mai faci".
Dar nu e aşa. Am să o fac! Pentru că am o ambiţie şi am un vis. Cum am mai spus, am un viitor de construit şi am o viaţă de trăit. Şi nu o să îi las pe alţii să îmi spună cum să o trăiesc cum nu am să îi las pe alţii să îmi construiască viitorul cum vor ei. Şi ştiu că dacă nu mi-l fac singură aşa cum vreau, nu o să-l facă nimeni pentru mine. E timpul să pun punct la tot ce se întâmplă în jurul meu şi să mă ridic în picioare pentru ce vreau eu să fac, pentru lucrurile în care cred şi pentru lucrurile importante pentru mine.
Mai pe scurt, nu-mi pasă când şi cum, dar am să o fac până la urmă pentru că nu am de gând să îi mai las pe alţii să decidă pentru mine. Şi asta este o promisiune!