Stau pe scaun în bucătărie şi îmi scriu teza la istorie. Profu' m-a lăsat s-o iau acasă. I-am zis că, dacă consider că într-o săptămână n-am scris cât trebuie, o aduc înapoi şi o scriu în clasă. Mi-a zis că fac cum vreau. Nu-l interesează. Oricum n-am ce copia. Prost să fii să vrei să copiezi la aşa ceva. Scriu de zor. Am zece pagini la ora asta. Mă opresc şi beau o cană de vin fiert. Şi, Doamne, cât de bun! Nu mai scriu. De ce a fost făcută ziua de mâine?
Mă bag în pat şi mă gândesc. Azi a fost ciudat. Azi a plecat o persoană căreia îi datorez parte din cine sunt azi. A plecat cineva care m-a ajutat enorm în multe situaţii, care m-a înţeles şi a ştiut mereu să îmi întindă o mână şi să îmi dea o vorbă bună atunci când nu credeam că mai merită să trăieşti pentru ceva. Merită. Sunt oameni cărora, atunci când pleacă, simţi nevoia să le mulţumeşti pentru nimicurile pe care le-au făcut pentru tine. Abia la sfârşit realizăm cât de mult ne vroiau unii binele.
Am spus-o şi am s-o mai spun: oamenii sunt făcuţi ca să te ajute să te şlefuieşti. Ea a făcut asta perfect. M-a ajutat enorm. Oriunde ai fi, sper să fii fericită mai departe!
Eu? Eu nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt undeva între lumină şi întuneric. Mă învârtesc în cercuri. Mă amuză, dar mă enervează. Măcar am oameni care ştiu să mă facă să zâmbesc când am nevoie.
Vin momente în viaţă când te uiţi la cer şi râzi fără motiv. Aia este fericirea.
ziua de maine?nu stiu...momentan eu vad ziua de maine ca o prelungire a agoniei de azi...
RăspundețiȘtergere