Trecutul prinde glas

Azi s-a apucat un puşti să-mi povestească despre cum vrea să se împace cu fosta lui prietenă. Fata cu care eram s-a apucat să-i explice nişte chestii. Una singură mi-a rămas în cap: ca fată, o să aibă sentimentul ăla de "l-am avut şi nu-l mai vroiam, dar îl vreau acum pentru că el nu mă ma vrea pe mine". Şi exact aşa e. Nu mi-am dat seama în secunda aia, dar pe urmă, după ore, pe drum spre casă, am văzut pe stradă un puşti blond. De la spate, arăta la fel ca el. Indiferent de cât timp trece, tot irlandezul meu blond va rămâne şi indiferent de câţi oameni se bucură de titlul de "fost", tot voi găsi un colţ pentru el, care a fost şi nu mai este.
Se face un an. Suntem din ce în ce mai aproape de sfârşitul lui noiembrie, când a început totul. Sigur el nu mai ştie, dar eu nu pot să uit. Îl vreau fără motiv, doar pentru simplul fapt că l-am avut şi nu-l mai pot avea. Timpul şi-a spus cuvântul şi ne-a despărţit drumurile. Şi sunt puţine şanse să audă chestia asta, dar aş vrea să-i mulţumesc. I-aş mulţumi pentru că a văzut adevărul în mine. S-a uitat în ochii mei de copil şi mi-a văzut sufletul. A văzut că era făcut bucăţi şi n-a vrut să participe la distrugere.
Dacă m-aş putea întoarce în timp, să mai trăiesc o dată tot ce am trăit cu omul ăsta, poate aş face totul altfel. Poate aş merge pe mâna lui şi poate n-aş mai pleca din viaţa lui fără niciun cuvânt şi fără nicio mulţumire. Momentan însă, nu regret nimic.