M-am întors ca să văd totul dat peste cap. Parcă nimic nu mai e la fel. Ieri, mi-am luat chitara în spate şi am mers la o prietenă să lucrăm la ceva. M-am înbrăcat subţirel. Vântul m-a întâmpinat de cum am ieşit din casă. Nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul şi, la un moment dat, oprindu-mă să mă asigur la o intersecţie, am observat cât de goi sunt copacii, şi frunzele de pe jos, şi cerul senin alături de soarele sleit de puteri pe care îl ţinea în braţe.
Merg mai departe. Am început să văd o grâmadă de lucruri. Văd cât de grăbită sunt de fapt şi cât de mult pierd nedând atenţie lucrurilor care, mai demult, erau atât de evidente. Am impresia că am intrat într-un gen de cotidian prost. Oraşul ăsta mare şi faptul că sunt mereu pe fugă m-au făcut să fiu aşa. Nu îmi place.
Vreau timp. Vreau timp ca să văd, să învăţ să privesc şi să apreciez, să înţeleg ce văd şi ceea ce exprimă lucrurile din jurul meu. Trăiesc parcă într-un glob de cristal. Nimic nu mă mai atinge şi nimic nu mă mai impresionează. Asta nu sunt eu. Eu nu sunt aşa. Am nevoie de timp şi de spaţiu, şi de iubire. Am nevoie de o cană de vin fiert, de o prietenă bună şi de multă multă muzică. Ziua de ieri a fost genială. Mi-ar trebui mai multe aşa.
Salut, noiembrie! Ai grijă de sufletul meu.
Foarte frumoasa descrierea! :)
RăspundețiȘtergere