Cicatrice

E deja noapte. Eu nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Sunt atât de fericită, dar parcă nu pot să mă bucur cum trebuie. Parcă nu pot să zâmbesc cu toată gura.
M-am tuns. Îmi iubesc părul! Starea mea de spirit este direct proporţională cu felul în care îmi stă părul. E normal să fiu fericită, nu? Şi atunci, ce merge prost? Prost merge faptul că a venit frigul şi mi-a intrat până în oase. Totul e perfect. Doar anotimpul e greşit. Şi îmi place toamna. Îmi place de mor. Am fost născută toamna şi bla, dar totuşi, astăzi o urăsc din suflet. O urăsc pentru că toate îmi merg pe dos, deşi totul este exact aşa cum ar trebui să fie.
Azi am văzut o poză pe care scria "fetele frumoase spun cele mai triste poveşti". Şi exact aşa e! Nu mă consider frumoasă, dar sunt destul de prezentabilă cât să mă plac şi să am încredere în mine. Niciodată nu am realizat ce viaţă ca în filme am dus până acum. Şi nu mă refer la comedii. Nu am realizat până astăzi că, de fiecare dată când am început să vorbesc despre viaţa mea, am spus poveşti triste. Nu înţeleg de ce.
Nu am regrete. Asta sunt. Nu mă dau înapoi de la nimic şi nu mi-aş da viaţa la schimb pe o mie mai bune. Sunt cum vreau să fiu. Am învăţat să mă accept.
Du-te dracu, noiembrie!