Lacrimi de fată

- Ai două minute?
- Da, ce s-a întâmplat?
- Îmi vine să plâng. Explică-mi de ce.
- Păi de ce?

Ce m-aş face eu fără o prietenă ca tine? Ce m-aş face eu fără cineva pe care să-l întreb ca să mă-ntrebe? Nu ştiu.
De ce îmi vine să plâng? Pentru că nu mai pot să ţin în mine. Pentru că ascult piesa asta pe care o cântam împreună în faţa pub-ului unde lucrează maică-sa şi eu nu ştiam versurile. Îmi vine să plâng pentru că trebuia să ne vedem azi şi nu ne-am mai văzut. Îmi vine să plâng pentru că vreau să fiu fericită, iar fericirea mea, dintr-un motiv necunoscut, te include şi pe tine şi nu te mai am.
Nu eşti omul de care am nevoie, dar eşti omul pe care îl vreau. M-am îndrăgostit ca proasta de unul cu care ştiam de la început că nu va merge. Nu ai învăţat nimic. Nu te-ai schimbat. Doar îţi place să crezi că ai făcut-o şi mie îmi plăcea să te cred şi să am încredere că nu mă vei răni ca înainte. Ai făcut-o mai lată ca niciodată, da. Şi eu te iubesc atât de mult şi fără rost încât te-am iertat din nou şi aştept să te întorci cum o faci mereu. Te vreau atât de mult că doare.
Ai să te întorci să îmi spui că-ţi pare rău. Eu am să-ţi spun că ştiu când să nu te mai cred deja şi ai să mă contrazici ştiind că am dreptate.
Nu mă meriţi, dar te iubesc şi nu mă pot opri. Doare. Şi de-aia îmi vine să plâng.