Pentru că noi suntem 8c

Acum că a trecut banchetul la care nu vă puteţi da seama cât de rău îmi pare că n-am putut s-ajung, cred că realizez şi eu de fapt cât de mult contaţi pentru mine. Am văzut pozele, v-am văzut pe youtube, am auzit păreri, am auzit întâmplări, ştiu cine e miss şi ştiu cine e mister (felicitări, Mihai, te iubim!), nu cred că am rămas în urmă cu ceva şi de-astea. Şi acum, că a trecut toată nebunia şi au pierit toate senzaţiile, să vă spun.
De dimineaţă, am plâns aşa, mai în reprize. Pentru voi, 8c. Pentru voi. Pentru că sunteţi nişte oameni minunaţi, fiecare în parte şi pentru că vă iubesc enorm pe toţi. Pentru că au trecut opt ani şi pentru că mai e puţin până să ne despărţim. Mă doare. Mă doare al naibii. În momentul ăsta, singurul lucru pe care l-aş mai vrea ar fi să fiu cu voi acolo şi, dacă tot nu mai putem prelungi timpul rămas în generală, măcar să plângem împreună şi să ne bucurăm că s-a-ntâmplat. Mă întreb, totuşi cum deja au trecut opt ani. Parcă a trecut mai puţin. Nici nu ne-am dat seama.
Mi-au zis deja cred că vreo cinci-şase persoane că le pare rău că nu am venit. Şi mie îmi pare rău, dar mă revanşez la vară. Mă văd la vară cu toată clasa într-o zi şi vedem noi ce facem, dar o să ne simţim bine. Cu toţii. (Asta include Amir şi Zozo.)
Mulţumiri speciale către cei mai minunaţi colegi: George Alexandrescu, Raluca Andreescu, Cristina Avram, Andrei Barbu, Mihnea Bichir, Maria Boca, Simona Chirilă, Gabi Creţeanu, Mihaela Gavrilă, Adina Georgescu, Valentin Ion, Paul Lăcătuşiu, Sorin Lepădatu, Sabina Marinescu, Patricia Nae, Alexandra Oncea, Georgiana Petrescu (a.k.a. Zozo), Mihai Popescu, Camelia Şerban, Ioana Ştefan, Andrei Toroiman, Bogdan Vasile, Bogdan Vârban, Georgiana Vânătoru, Miruna Voicu, Amir Zamfiratos.
Mulţumiri speciale către unii dintre cei mai minunaţi profesori dintre care amintim doar câţiva, şi anume: Doamna Învăţătoare Niţă Jenica, Doamna Dirigintă Danielian Eliza, Doamna Profesoară Paulina Năstase, Doamna Profesoară Hubca Violeta, Doamna Profesoară Chiţă Camelia, Domnul Profesor Popescu Victor (Odihnească-se în pace!), Domnul Profesor Mircea Mihail, Doamna Profesoară Cristev Carmen, Doamna Profesoară Olingheru Emma, Doamna Profesoară Dinulescu Valentina, Doamna Profesoară Chirana Samson Ana-Maria, Doamna Profesoară Cireş Adriana şi Domnul Profesor Mihai Hornicar. 
Vă mulţumesc pentru că aţi fost nişte oameni extraordinari cu toţii în toţi anii mei de generală. Vă iubesc pe toţi!

Hai să ne batem joc din nou

Păi haide. Până acum, vă iese perfect. Să vă explic, poate nu înţelegeţi.
Vin de afară. Mă duc să îmi las cizmele în camera aia mică şi înghesuită de la capătul scărilor. Cum intru, mă izbeşte un miros puternic de acetonă amestecat cu un uşor iz de parfum. Stau ce stau, ai mei încep iar să se certe. Şi asta au făcut de la şapte-opt, când am intrat în casă. Păi nu? Păi da. Hai să ne băgăm picioarele în fericirea copilului. Hai să o facem iar cum am mai făcut-o şi atunci. Hai să o aducem din nou la disperare pe fata asta. Cum pana mea (aş zice altfel, dar nu înjur pe blog) am ajuns eu în situaţia asta? Cum de am fost atât de idioată încât m-am băgat în aşa ceva? Cum?!
Când am fost de acord atunci să rămân, când am zis ok cu strângere de inimă, când am acceptat situaţia şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, atunci am zis că nu se va mai repeta niciodată, dar s-a repetat! Şi asta mă omoară! Alt weekend negru. La fel ca atunci. La fel. Identic. O copie fidelă. Am un deja-vu. Este oribil!
Am fumat în cameră. N-am mai făcut asta de mult. Mi se rupe dacă va simţi cineva mirosul. Prefer să miroasă a ţigări decât a acetonă. Şi oricum, chiar dacă va simţi, nu îmi pasă. Cine îl va simţi nu mă va trage la răspundere niciodată. Sunt prea ocupaţi acum cu cearta lor stupidă pe un motiv tâmpit.
Am aflat chestii despre mine pe care nu le ştiam. Am aflat că sunt needucată şi că nu dau doi bani pe nimeni, că nu am respect pentru nimeni şi nimic, că sunt pe interes, că am venit din România cu meserie în cap, că îmi controlează bunică-mea viaţa, chestii de-astea, ştiţi? Cei care mă cunosc, vor înţelege de ce nu pot să stau şi să ascult toate astea. Nu îmi mai pasă de nimeni, nu îmi mai pasă de nimic. Vreau doar să se termine toată nebunia asta odată şi pentru totdeauna. Dacă o las pe mama aici, voi fi catalogată drept egoistă. Nu îmi pasă. Tot ce vreau e să scap, să fug, să plec şi să nu mă mai întorc. Să nu îmi mai pese de nimeni şi de nimic. Vreau să mă salvez pe mine în primul rând şi apoi pe ceilalţi dacă oi mai putea. Spre deosebire de mama, eu ştiu ce înseamnă salvarea mea la ora asta. Ea nu ar lua ce vreau eu ca pe o soluţie, ci ca pe un moft, ca pe o chestie pe care o vreau fără motiv, bătaie de joc, lipsă de respect şi lipsă de iubire. Nu îmi pasă. Atâta timp cât scap, atâta timp cât mă salvez, nu îmi mai pasă de nimic şi de nimeni. Nu aştept să mi se ridice statuie la Universitate pentru că mi-am iubit enorm părinţii şi pentru că mi-am respectat şansele de a mă "ridica din mizerie" (unde mizeria este ţărişoara noastră mică şi iubită). Tot ce aştept e să mă respecte pentru că am călcat pe cadavre ca să îmi fac o viaţă. Pentru că o să mi-o fac. Cu sau fără părinţi.
Mi-am omorât inocenţa cu sânge rece din cauza lor. Mi-am omorât sufletul şi sentimentele. Am o mare gaură în suflet, idioţilor! L-aţi împuşcat în cap şi l-aţi lăsat să moară încet, chinuit şi în dureri. M-aţi lăsat să mor pe dinăuntru puţin câte puţin în fiecare seară. Şi acum mai am pe gât gustul berii de ieri. Toate sunt din cauza voastră. Dar vă pasă oare? Nu vă pasă. Nici nu vedeţi măcar. Mă pierdeţi din ce în ce mai mult şi pentru ce? Pentru nimic. Tot ce fac este în van. Nu o să înţelegeţi niciodată. Iar dacă o să înţelegeţi, va fi prea târziu. Mult prea târziu şi eu voi fi plecat departe de mult timp pe atunci.
Sunteţi nişte proşti cu toţii. Vă bateţi joc zâmbind. Nu vă pasă. Dar e bine. Nu aştept mila voastră. Atât vă rog totuşi. Nici voi să nu o aşteptaţi pe-a mea.

Câteva zile

"Şi parcă de o săptămână totul merge prost."
Zic strângând din dinţi amintindu-mi cine-am fost.
Eram o copilă fără niciun stres,
Dar acum, fără ţigări, parcă nimic nu are sens.
Mă gândesc pentru o secundă la ce e-n jurul meu
Mă întreb dacă asta e ce mi-am dorit mereu.
Mama habar n-are prin ce trec acum,
Iar din ţigara asta încă iese fum.
Desfac berea în grabă, văd un mesaj, "ce să mai fie?"
Îmi poate muri o prietenă de anorexie
La doişpe ani şi nici jumate ce să le mai ceri?
Ni le ia Cel de sus între două beri.
Mă zbat mult pentru ce iubesc, dar cum să vă explic
Că eu din chestia asta nu m-aleg cu nimic?
Pentru cine-l ştie, ca Nate las berea lângă pat.
Mă schimb şi-mi amintesc, am o ţigară de fumat.
Şi-aşa cum fumul pleacă trec şi eu mai departe,
În nu foarte mult timp, se va face noapte.
Eu beau, fumez şi plâng, versuri încă scriu,
Vorbesc cu un perete, în cameră-i pustiu.
Mi se face frig, cine să mă încălzească,
Când dacă mi-ai citi gândurile, ai rămâne mască?
Seara mi se-neacă într-o aromă de mere
În timp ce eu uşor termin doza de bere.
Ascult o muzică ce voi nu o prea-nţelegeţi,
Dar nu o să pun stop şi nici să nu îmi cereţi.
Mă-nec în tot ce am şi cu prea multe grade-n sânge
Nu mai ascult de nimeni căci sufletul îmi plânge.
Mă doare să renunţ, dar trebuie căci eu
Nu-s nici pe departe ce ţi-ai dorit mereu.
Ai greşit persoana cu care să vorbeşti
Pentru că de la mine nu cred să primeşti
Ceea ce-ai nevoie şi ce vrei să auzi.
Eu ies din toată asta. Te rog să mă scuzi.
Mă cunoşti prea bine şi nu mă pot schimba
Nu-i doar că nu vreau. Nu pot. Nu încerca.
Nu-mi cere să-nţeleg, nu am să reuşesc
Şi cred că şi cu scrisul tre' să mă potolesc.
Îi pun punct aici şi sper, dacă citeşti,
Pentru toate astea să nu mă-nvinuieşti.

De ce o faci?

Nu fac postarea asta din plăcere, ci din cauză că m-am plictisit. Am fost întrebată de un milion de ori cum de sunt în stare să o ard cum o ard fără să îmi fie frică că am să mă ard şi eu într-o zi.
Nu, fraţilor, nu îmi e frică. Încă nu are de cine să îmi fie frică. Încă nu am de ce să mă stresez. Zic ce vreau despre cine vreau pentru că sunt foarte conştientă de faptul că respectivul sau respectiva despre care îmi dau eu cu părerea nu are ce să îmi facă. Plus de asta, să vă explic o altă chestie. Eu spun ce spun şi scriu ce scriu nu neapărat ca să le placă lor. Cui nu-i place, să nu mă citească. Mi se rupe. Nu primesc niciun ban din ce fac. Mai bine aş avea trei oameni care să îmi înţeleagă gândirea decât treizeci de oameni care să se uite la ce zic ca mâţele în calendar, dar să le placă totuşi ceva stupid; design-ul spre exemplu. Dacă zic ceva, zic pentru că simt nevoia de a o face. Este blogul meu şi scriu ce vreau pe el.
N-am să am trafic, n-am să am cititori, n-am să am comment-uri, n-o să mă aprecieze lumea. Hai să vă zic o chestie. Dacă o făceam pentru toate astea, mă lăsam de mult. Nu mă prea interesează toate chestiile astea. Toate sunt relative. Cititorii vin şi pleacă. Sunt şi ei oameni şi oamenii te vor lăsa mereu baltă pentru ceva mai bun. Aici nu mă refer şi la ai mei, bineînţeles. Nu o fac pentru lume. O fac pentru mine. O fac pentru că mă ajută, pentru că în loc să ţin toate chestiile astea în mine sau să i le spun singurei persoane care mereu este lângă mine (ştii cine eşti), mai bine le scriu aici. Nu îmi pasă cine le vede, cum le vede, ce crede de ele. Când mă iau de lume, am un motiv să o fac. Eram pe cale să mai fac o postare critică, dar nu mi-a plăcut ce a ieşit la sfârşit.
Ca să vă răspund la întrebări, minunaţii mei prieteni cărora vă pasă dacă am să mă ard sau nu, o fac pentru că vreau, pentru că pot, pentru că îmi place, pentru că mă face fericită. Dacă aţi înţelege cum oamenii pot merge şi pe principiul ăsta şi l-aţi urma şi voi, lumea ar fi un loc mai bun pentru toţi.

Un an

Da, greu de crezut, având în vedere că este vorba de mine, dar am reuşit să facem un an. Un an împreună. Un an cu bune, cu rele, cu dor, cu lacrimi, cu chestii bune şi mai puţin bune, dar un an cu iubire. Şi s-a făcut un an.
Din ziua aia frumoasă de vineri, 21 mai 2010 şi până acum, am fost şi am rămas împreună. Chiar dacă am plecat eu din ţară şi chiar dacă nu am reuşit să fim unul lângă celălalt cât ar fi trebuit de fapt să fim, s-a făcut un an. Am reuşit să demonstrăm lumii şi să ne demonstrăm nouă că distanţa este doar un test ca să vadă cât de departe poate călători iubirea. Am reuşit să dovedim că e real faptul că distanţa nu este de-ajuns ca să despartă două inimi cărora chiar le pasă.
Trebuie să spun că e mare lucru că ai făcut un an cu mine. Nu mulţi pot să stea cu una ca mine aşa de mult. Şi nici eu nu pot să stau cu mulţi atât, dar uite că am putut cu tine. Şi ăsta e un lucru mare. E un lucru de care ar trebui să fim mândri amândoi.
Ce să zic? La mulţi ani şi să trăim, nu? Îmi pare rău că ziua asta e doar o altă zi banală, la fel ca celelalte zile în care ne gândim unul la celălalt şi în care nu putem fi împreună. Chiar dacă eu sunt aici şi tu eşti acolo, dacă tot am ajuns până aici, cred că asta înseamnă ceva. Şi am să mă întorc.
Te iubesc!

Edit: A zis bunică-mea că a plouat în Bucureşti şi că, dacă plouă la o aniversare, e semn de belşug. Tocmai am început să îmi iubesc viaţa la maxim. 
Asta a fost cea mai frumoasă zi!

De ce ea?

Ea. Nu o ştiu de mult timp. Nu e nici măcar un an, dar de când ne ştim, am realizat că merită. Merită multe. Pentru că nu este ca restul. Ea este ea în felul ei ciudat de-a fi. Felul ei ciudat de-a fi perfectă.
Nu există om perfect, ştiu, dar ea este un om minunat. Deşi am crezut că nu mă va-nţelege şi că mă va judeca, nu a făcut-o. M-a luat aşa cum eram şi nu a vrut să mă schimbe. Mi-a întins o mână când am avut nevoie de ajutor. A crezut în mine. Mi-a dat speranţe şi m-a ajutat, m-a ridicat mereu prin ce a spus şi m-a făcut să cred în mine. Şi pentru toate astea, nu a cerut nimic la schimb.
Mi-am pus încrederea în ea, mi-am deschis sufletul în faţa ei, pur şi simplu m-am relaxat, am inspirat adânc, am expirat încet şi am lăsat-o să intre până în cele mai adânci, negre şi neexplorate abisuri ale minţii mele. Şi nu am regretat.
Îmi pare rău că nu am făcut o postare despre ea mai demult, înainte să aflu ceea ce am aflat azi. Merita mai mult. Şi nu am fost în stare să-i ofer la momentul potrivit. Acum, îmi pare rău. După ce mi-a spus azi, am ajuns la concluzia că, deşi poate mă voi mai întoarce, există posibilitatea să nu mai pot s-o văd. Şi doare.
Fata asta are 99% şanse să aibă cancer cerebral. Mi-a zis azi că nu ştie sigur, iar doctorii îi spun că nu cred să aibă, dar mi-a zis că ea ştie adevărul. Maică-sa îi spune că e un început de migrenă, dar ea ştie adevărul! Trebuie să mai facă nişte teste până să se stabilească exact dacă îl are sau nu. Ei nu prea-i pasă. Ştie care va fi rezultatul. Mi-a zis că, dacă se poate opera, o va face, dar există posibilitatea de a nu se putea. Şi când mi-a spus chestia asta, amândouă am tăcut brusc. Ştiam ce însemna asta. Însemna că trebuia să mă bucur de ea cât încă o mai aveam lângă mine, să mă bucur de timpul pe care îl mai puteam petrece cu ea şi să mă rog că Dumnezeu mă va înţelege şi că nu mi-o va lua încă.
Nu merită asta. Nu ea. Ea merită mai mult. Lucruri pe care eu nu i le pot oferi, dar la cei 14 ani ai ei, măcar merită să trăiască. Are dreptul la asta. Măcar atât să mai faci pentru ea, Doamne, să o mai laşi să vadă lumina zilei pentru încă puţin. Şi cu ocazia asta, vreau să te întreb de ce. De ce îi iei mereu pe cei pe care îi iubim cel mai mult? De ce îi iei aşa devreme şi de ce trebuie să doară aşa de rău? Azi, când mi-a zis, îmi venea să încep să plâng acolo cu ea pe stradă, dar ştiam că şi pe ea o doare, deci nu am făcut-o.
Atât am de spus. Nu pleca de lângă noi. Încă mai avem nevoie de cineva ca tine. Şi vom avea mereu. Te iubim enorm.

Adio cu premeditare

Ok, admit faptul că m-am trezit cam târziu şi că, dacă vroiam să vorbesc despre asta, trebuia să o fac sâmbătă. Aş fi făcut-o, dar sâmbătă, după zecile alea de minute de plâns, după bere şi după somnul ăla lung, blogul era ultimul lucru pe care vroiam să-l văd.
Pornind de la premiza "mai bine mai târziu decât niciodată" mă apuc de postarea asta.
Acum, că am stabilit chestiile astea, pentru cei care nu ştiu ce s-a întâmplat sâmbătă, am avut un scandal monstru cu mama din care am ieşit cu mai multe zgârieturi decât ar fi fost normal (prietenii ştiu de ce). Nu vreau să intru în prea mare detaliu. Ne-am certat îngrozitor de la o imensă tâmpenie, a ajuns mai rău decât trebuia şi aşa mai departe. Ce mă face, totuşi, să scriu despre asta este faptul că, într-o oarecare măsură, am început să o pregătesc pentru ce o aşteaptă la vară.
Bine, după ce i-am zis sâmbătă, la vară, nu o să fie surprinsă şi o să îmi spună ceva de genul "tu oricum nu mă iubeai decât când vroiai tu". Poate că are dreptate, într-un fel. Eu oricum sunt genul de persoană care, atâta timp cât lucrurile merg bine şi conform planului (cu mici ajustări acceptabile), e prietenă cu toată lumea. Când lucrurile încep să o ia în jos, în schimb, încep să dau oamenii afară din viaţa mea unul câte unul. E mare lucru dacă ne ştim de mult şi nu ne-am certat niciodată (vedeţi cazul Zozo).
Ce i-am zis sâmbătă i-am zis, de fapt, pentru că aia simţeam la ora aia şi pentru că am vrut să înţeleagă că m-am săturat de comportamentul ăsta al ei de genul "o enervez mult peste normal, o las să se descarce singură, se calmează uşor, uşor, îmi cer şi eu scuze, îi zic că o iubesc şi totul e perfect". Nu. Nu mai merge aşa. M-am plictisit şi m-am săturat. A văzut că merge şi o face mereu. Numai, gata, las-o aşa.
Ulterior, am realizat că acea chestie micuţă pe care am zis-o, acele câteva cuvinte au lăsat pe ea urme mai adânci decât cele pe care le-a lăsat ea pe mine (mă refer la ale mele de la suprafaţă, gen vânătăi şi zgârieturi) de când sunt. Dar este ok. Este bine. Pentru că ce am provocat eu în interiorul ei este doar o introducere către ceea ce va simţi din vară pentru tot restul vieţii ei; sau măcar un an sau cât i-o lua ei să se obişnuiască. Dacă a înţeles chestia asta, e bine. Dacă nu, nu o condamn. Până acum, nici eu nu am realizat că se putea interpreta şi aşa.
Oricum ar fi, eu mă pot folosi de chestia asta. Lucru care încă merge bine. Îmi pare rău, mamă, dar ţie nu ţi-a părut rău pentru ce mi-ai făcut mie. Nici nu ţi-ai dat seama şi nu m-ai ascultat. Eu măcar ştiu ce zic, ştiu ce fac şi ştiu ce urmări vor avea acţiunile mele asupra celorlalţi. Tu nu ai ştiut când ai făcut-o. 1-0 pentru mine.

Timpul...

Timpul vindecă orice fel de rană.


Câţi dintre voi nu au auzit asta măcar o dată în viaţa voastră? Câţi dintre voi nu au crezut în chestia asta măcar o dată în viaţă?
Eu am  crezut în ea. Am zis că o să vină o zi în care totul va fi bine, că o să fiu ok, că totul se va termina, dar ce credeţi? Ziua pe care o aştept eu pare să nu mai vină. Şi a realiza chestia asta a început să se joace cu expresia feţei mele lăsându-mă, în final, cu o amestecătură de sentimente pe care le puteai recunoaşte doar uitându-te la mine.
Să mă scuzaţi, dar la dracu! Ce face lumea asta cu mine? Cine a fost idiotul care mi-a zis că timpul vindecă? Dacă aş şti, i-aş zice în ce situaţie am ajuns. Eu am crezut în chestia aia, iar acum, credinţa mea tâmpită într-un clişeu luat dintr-o carte mă face să am o stare nu tocmai perfectă.
Mă întind pe pat şi îmi dau drumul la muzică. Ascult şi, uşor uşor, dau mai tare. Îmi revăd visele şi speranţele. Mă întreb unde îmi era capul când m-am gândit la toate astea. Ştiu că unele chestii, în momentul de faţă sunt practic imposibile, dar nu cred că vor mai fi posibile vreodată, sinceră să fiu. Şi uite aşa îmi iau visele şi mi le machiez în non-culori după care mi le deghizez subtil în avioane de hârtie. Să le arunc, să le las să zboare? Nu. Şi atunci ce am să fac cu ele? Ce am să fac, am să le ţin. Am să le ţin şi am să mă înec în ele şi în alcool. Am să adorm beată de vise şi cu prea multe grade în sânge, fără să ştiu ce se întâmplă cu mine, fără să ştiu ce va fi mâine, fără să ştiu la ce mă gândesc, uitând de toţi şi de toate. Până şi de mine. O să rămân ca un om lipsit de orice fel de scrupule în cartea istoriei adolescenţei mele pe care nu o va citi nimeni. Nu mi-am pierdut optimismul, dar mi-am pierdut speranţa. Şi asta este infinit mai rău.
Dacă vă întrebaţi dacă îmi place ce fac, nu îmi place. Nu îmi place şi îmi detest situaţia cu toată energia pe care o pot avea, dar nu am ce să fac. Nu pot fi ajutată, nu pot fi salvată, de eliberare ce să mai vorbesc?
Revenind la clişeul de la care am început, am avut destul timp să uit, să cern, să sper, să gândesc, am avut destul timp să fac multe. Acum, simt că mi-a expirat timpul şi că nu am ajuns nicăieri. Simt că am pierdut aiurea-n tramvai timpul ăsta, că l-am risipit aiurea crezând că, odată cândva, cineva mi-l va da înapoi. Mare greşeală.
Deşi urăsc clişeele, voi încheia tot cu un clişeu. Timpul nu se întoarce niciodată înapoi.

Fir-ar să fie

Eu am să explodez într-una din zilele astea. Ştiu că e doar vina mea şi că puteam să îmi fac viaţa de un milion de ori mai simplă, dar asta sunt eu şi intru în toate prostiile posibile aproape perfect conştientă de ce are să se întâmple.

Azi a fost o zi 100% idioată. Am oscilat între frică, fericire (foarte foarte multă fericire), sinceritate, nervi şi un strop de raţiune. Şi cam asta a fost reţeta stărilor mele de azi. Nu e bine. Pentru că, la sfârşitul zilei, realizez că erau momente în care aş fi putut să tac naibii, dar cum mă bag în toate prostiile posibile, nu am realizat la momentul potrivit.

*Steph, trebuie să vorbesc cu tine

Surprinzător

Ok, trebuie să spun că nu mă aşteptam să reacţionez aşa la chestia asta. Trebuie să spun că am crezut că mă voi trânti în pat cu orice-mi pică-n mână-n braţe, ascultând muzică şi plângând. În schimb, ce fac? Mă bucur că încă pot vedea chestiile care merg bine. Poftim?! Eu nu am înţeles.
În mod normal, trebuia să fac scandal, după care să îmi pară rău, după care să plâng o săptămână. Dar nu! Totul este perfect ok. (Bine, asta face parte din alea 75 de procente din ce zic eu şi voi nu trebuie să luaţi de bună. Nu este totul ok.) Şi, culmea, nu mi-am pierdut optimismul. Privesc partea bună!
Eu nu pot să cred ce fac. Tocmai sunt uimită de mine şi, toate peste toate, cred că e un lucru bun.
Naiba să te ia, măi viaţă, şi dracu să vă ia, probleme, eu încă ţin capul sus şi am tupeul să zâmbesc.

Vă mulţumesc tuturor

Asta e pentru cei care mă urmăresc. Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că îmi citiţi blogul, pentru că vă luaţi din timp ca să faceţi asta, pentru că îmi arătaţi că nu muncesc degeaba şi că există cineva căruia îi place. Vă mulţumesc pentru că, prin faptul că mă urmăriţi, mă încurajaţi să continui, pentru că (unii dintre voi) citiţi cu interes aberaţiile mele zilnice şi, până la urmă, pentru că vă pasă de munca mea şi pentru că o apreciaţi.

Ce aş mai vrea să zic este că pe unii dintre voi nu vă cunosc şi chiar mi-ar plăcea să ştiu pe unde mi-aţi găsit blogul. Nu de alta, dar numărul necunoscuţilor ce îmi citesc blogul a crescut brusc şi chiar mi-ar plăcea să ştiu unde m-aţi găsit şi, fie prin bloguri, fie prin alte mijloace, să ne cunoaştem mai bine.

Încă o dată mulţumesc şi sper să am parte de cât mai mulţi oameni ca voi în viitor.

El şi ea cei simpli

Ea, o simplă ea, care vroia cam multe.
El, un simplu el ce mereu avea să o asculte.
Ei doi, de nedespărţit vreodată.
Povestea lor, una mult prea complicată.

Minunată târâtură

I-am citit blogul. Nu tot, recunosc, din cauză că este puţin cam târziu şi cam am de gând să mă culc. Dar, fii fără grijă, îl voi citi pe tot mâine.
Vreau să spun că, după titlu, nu mă aşteptam să fie chiar ce este. Citindu-l, am realizat că era. Şi m-a lăsat puţin panou. M-am întrebat cum de are curajul să spună despre ea asemenea lucruri. Apoi, mi-am dat seama că am avut şi eu o perioadă în care am avut puţin din gândirea ei. Mi-am dat seama că, dacă eram în locul ei, nici mie nu mi-ar fost ruşine să spun ce sunt oricui îmi ieşea în cale.
Ea? O curvă. O femeie care a iubit până nu a mai suportat să iubească şi care a ales o cale cam radicală pentru a scăpa din lanţurile iubirii. Nu am dreptul să o judec. Repet, poate aş fi făcut acelaşi lucru. Nu îi mai pasă de ce cred ceilalţi despre ea. Este ce este şi nu o interesează altceva.
Din cauză că şi eu cunosc câteva elemente de psihologie, aş fi în stare să spun multe despre motivul real pentru care face toate astea, dar nu vreau. Pentru că, într-o oarecare măsură, chiar o înţeleg. Trebuie să spun, te respect, divină creatură care ai ajuns ce eşti. Nu vreau să o spun pentru că mi se pare că sună dur din gura mea să te numesc o curvă, deşi tu însăţi repeţi în nenumărate rânduri că eşti una.
Nu ştiu cine eşti, nu ştiu cum te cheamă, nu ştiu câţi ani ai, dar trebuie să spun. Te admir. Eşti puternică, în felul tău. Alta, în locul tău, ar fi fost la pământ mult timp după care şi-ar fi găsit un alt idiot să îi jure că o iubeşte şi istoria s-ar repeta la nesfârşit. Tu, în schimb, ai ales să fii uşor diferită de restul. Ai ales drumul care ai crezut că te va face fericită. Dacă ţi-ai făcut mai mult rău decât bine, asta numai tu poţi să decizi.
Pe final, o mai zic o dată. Te respect, minunată târâtură, şi nu te judec. Îmi placi. Aş vrea să am puterea de a trece peste toate, aşa cum o faci tu.

În spatele unui viciu

Mă dau jos din pat. În cameră e semi-întuneric, dar nu văd mai nimic. Mergând, ating fără să vreau corzile de la chitară. Aud un uşor sunet al corzilor deschise. Merg mai departe până în celălalt capăt al camerei. Deschid sertarul şi îmi caut ţigările. Nu reuşesc să îmi dau seama prea bine care e pachetul desfăcut şi nu îmi găsesc bricheta, dar până la urmă, îl nimeresc şi îmi amintesc că îmi pusesem bricheta în el. Mă întorc în pat, deschid geamul şi fumez pe fereastră. Fac un pas mai nu ştiu cum şi aud suspinul stins al noului meu deşteptător. Nu mă prea interesează nimic în afară de ţigara mea. 

E altă seară în care mă ascund în spatele unui viciu. Astea patru zile libere au fost toate la fel. Perfecte până am intrat în casă. Extraordinare şi apoi ruinate epic de către ai mei seara. Ştiu că o zic a mia oară, dar m-am săturat. Ei şi ce dacă? O spun de parcă aş putea face ceva în privinţa asta. Bine, pot, dar nu pot acum. O să pot la vară. Sau mă rog, la sfârşitul lui iulie. Atunci o să pot. Când o să mă întorc şi eu în sfârşit acasă şi când am să pot jura că nu mai fac niciodată prostia de a pleca. Dar până atunci mai e, iar a spune acum că m-am săturat şi că nu mai suport este egal cu zero, din moment ce nu pot schimba nimic încă.

Totuşi, mă enervează situaţia. Fumez, dar nu prea ştiu de ce. Ştiu că dacă nu aş fuma, aş face cine ştie ce altă tâmpenie ca să mă descarc. Ce tâmpenie, nu ştiu, dar mai bine aşa, nu? Nu ştiu ce m-ar ajuta să mă descarc mai bine decât o ţigară, da, am înţeles, dar de ce e nevoie de asta? De ce nu poate fi totul normal şi ok si perfect în regulă? De ce nu îmi poate fi şi mie uşor, cum le e altora? Sau bine, nu tocmai uşor. Poate că nu am folosit cuvântul potrivit, dar de ce nu pot avea alte probleme? Probleme care să nu implice descărcatul nervilor în vicii. Urăsc să fac asta (nu să fumez, ci să mă calmez pe calea asta) şi totuşi o fac. De ce, de ce, de ce, de ce? De ce trebuie tot în jurul meu să fie în halul în care este?