Ce v-aş ruga foarte frumos
duminică, 7 aprilie 2013
Na că m-am întors!
M-am întors, fraților. A fost mișto vacanța. Madeira e super. Au străzi curate și peisaje incredibile, iar tot ce a fost făcut acolo este construit în ultimii zece ani cu bani europeni. De ce la ei se poate și în România, nu?!
În altă ordine de idei, sunt trei chestii pe care vreau să vi le spun, niște nimicuri (că pe mine nu mă impresionează lucrurile mari) cu care am rămas din vacanța asta.
Paștele Catolic
Ăsta fu pe 31 martie, când eu deja îmi vedeam de vacanța mea frumoasă și mă plimbam cu ai mei pe lângă portul principal din Funchal, capitala insulei. Și cum ne plimbam noi frumos, începu să plouă torențial, iar prietenul maică-mii îmi dădu hanoracul lui și asta eram eu care mergeam prin ploaie printr-un oraș necunoscut într-un hanorac care ar fi putut să mai îmbrace comod încă una ca mine. Plimbându-ne, ajungem la o biserică unde bineînțeles că se ținea slujba de Paște. Acum, ce trebuie să știți despre mine e că nu prea mă interesează religia. Nu cred în foarte multe chestii, dar în același timp, cred în cele mai idioate. Asta și faptul că nu suport slujbele din simplul motiv că, atunci când aveam cinci ani, mama m-a ținut în picioare două ore în timpul unei slujbe și mi-a omorât picioarele treaba asta.
Ai mei, bineînțeles că au vrut să mergem la biserică. Eu, bineînțeles, nu, dar cum mereu nimic nu iese cum îți propui, a trebuit să mergem. Și stăteam în biserica aia în hanoracul meu cu trei mărimi mai mare, cu gluga pe cap și nu prea mă impresiona nimic. Biserica, evident, plină, preotul, în față zicând de Dumnezeu în portugheză și eu, acolo, în spate, total dezinteresată. Mama îmi zice să mă rog de sănătate și, în capul meu, îl rog pe Dumnezeu, dacă există, să ne dea sănătate, cum vrea mama, și continui cu uitatul în jur, că asta fac oamenii când se plictisesc, dar apoi... Apoi a început corul să cânte. Nu știu ce cântau, dar cântau frumos. Atât de frumos încât m-am oprit și m-am întors cu fața spre locul de unde se auzeau vocile. Mi-am dat gluga jos din cap și am plecat capul în semn de respect. S-au oprit foarte repede. A fost un moment scurt, dar m-a marcat profund. Apoi, toată lumea a început să dea mâna cu persoana de lângă ei și am dat mâna cu o tanti, iar tanti asta părea așa de fericită să dea mâna cu mine și cu mama dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată. Presupun că, pentru ea, a fost un sentiment ca atunci când dai cuiva lumină.
Am plecat din biserică fericită că am intrat. A fost o experiență ciudată, dar interesantă în același timp. Cam asta cu Paștele.
Cuplul
În aceeași zi cu Paștele, tot plimbându-mă pe străzile lor, apar în fața mea un tip și-o tipă. Evident că nu le-am dat importanță, un el și-o ea care se țin de mână. Ce-i așa mare brânză? Toată lumea face asta, nu? N-am vrut să le dau importanță, dar cum mergeau în fața mea, mă uitam la ei fără să vreau, așa că am început să-i studiez. Naiba, ce era să fac? Și așa am început să mă uit la cum se țineau de mână și am observat cât de mult își puteau fâțâi mâinile una într-alta. Am râs în sinea mea când mi-am dat seama de fapt că el vroia s-o țină pe ea de mână mai mult decât vroia ea să fie ținută. Mi s-a făcut milă de amândoi. De ea, pentru că nu era într-o situație prea genială și de el, pentru că, una la mână, era refuzat, a doua la mână, nu era în stare să înțeleagă mesajul.
Dar apoi ei au traversat și eu i-am păstrat în minte cu ideea de a vă povesti vouă despre ei și nimic mai mult și, la fel ca și ei, am mers mai departe.
Excursia
Fu o altă zi când eu și ai mei plecarăm în cea mai plictisitoare excursie din toate excursiile făcute de noi în toate vacanțele pe care le-am avut. Ei și cum n-aveam ce face la un moment dat, așteptând să se facă ora de plecare dintr-un popas, mi-am scos caietul și am scris o poezie. Naiba, ce era să fac?! N-am s-o pun pe blog totuși. Nu e destul de decentă pentru publicare. În schimb, mă aveți pe mine cu caietul și creionul meu faimos. Prietenii știu de ce.
Și cam asta despre vacanța mea. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare cu post-ul meu imens. Îmi cer scuze, dar chiar vroiam să spun toate chestiile astea. Asta sunt eu. Călătoresc mult și văd multe. Rămân cu puține, dar mereu am un motiv pentru ele.
Am revenit.
vineri, 29 martie 2013
Plec
Mi-am făcut toate bagajele și arăt prezentabil pentru o țară străină. Mâine o să plec de-acasă pe jumătate adormită și am să-mi mai revin de-abia la aeroport. Am să dau check-in pe facebook de-acolo pentru că eu nu pot pleca fără să anunț vreo 600 de oameni de chestia asta. Am să dorm în avion ascultând muzică și mama o să-mi facă poze despre care n-am să știu. Am să mă trezesc și am să mănânc sendvișuri cu salam, cașcaval și margarină. Ai mei or să-și fumeze țigările electronice în toaletă.
O să stau departe de tot ce știu pentru un timp. Plec în Madeira. O să ies puțin din frigiderul în care trăiesc și or să mă lase portughezii să stau în bucătărie, dacă nu mă bagă în cuptor deja. Sper să am wireless la hotel. Vin peste o săptămână. Am să mă întorc la cotidian și la el. Îmi iubesc viața!
Mâine plec.
sâmbătă, 23 martie 2013
Rezumat
Pe scurt: am făcut voluntariat la unul dintre cele mai minunate festivaluri de pe planetă, am cunoscut o grămadă de oameni și am învățat o grămadă de chestii. Mi-au venit rezultatele de la examene și nu sunt dezamăgită de ele deloc. Nu le mai dau pe niciunul. A fost ziua a doi dintre cei mai buni prieteni ai mei (un tip și o tipă). Sunt născuți în aceeași zi. Cu el m-am combinat. M-am ocupat de canalele de YouTube pe care le administrez. Amândouă au conținut nou. Peste o săptămână am vacanță și plec în Madeira până pe cinci. Pe unșpe vine Laura.
Da, mi-am găsit pe altul și știu că cineva se va gândi că sar dintr-unul în altul prea repede. Poate că așa e, dar cui pe cui se scoate. Mă bucur că s-a întâmplat așa. Până la urmă, cred că aveam nevoie de așa ceva. Nu e cel mai frumos, cel mai deștept sau cel mai popular, dar îmi e cel mai bun prieten de doi ani de zile. Aveam nevoie de un om normal, care să nu aibă nimic special, la prima vedere, dar cu care să pot să fiu eu și care să mă ia așa cum sunt.
În ziua aia în care te-am văzut umblând prin casă în pantaloni scurți și dresuri și în tricoul ăla albastru, larg, demachiată și fără parfum, cu părul desfăcut și dezordonat, atât de simplă și atât de tu... Niciodată nu te-am văzut așa de frumoasă!
Vroiam să plec la colegiu și să caut iubirea acolo. Știa. Vroia să își încerce norocul în prima zi din septembrie.
luni, 25 februarie 2013
Iubire bolnavă
Îmi era bine. Știam că e cu una și nu mă interesa. Arătam mai bine ca ea. Sau, cel putin, așa am crezut când am văzut-o în primele două poze. Pe urmă, am găsit altele fără să vreau și mi-am dat seama că nu e așa ștearsă. După ce mi-am dat seama de asta, totul a început să mă lovească spărgându-se de mine, ca valurile de stânci. Nu știu dacă stâncile simt durere. Eu simt.
Mi-am dat seama că nu e ștearsă, că e chiar drăguță, că poate nu am fost suficient de bună, suficient de frumoasă, suficient de încrezătoare. Poate că nu i-am dat suficientă atenție, poate că nu am petrecut suficient timp împreună. Poate că nu l-am iubit suficient de mult, deși cred că el nu a știut cum să înțeleagă cât de mult îl iubeam de fapt. Poate că părinții ei nu sunt așa de stricți. Acum, face cu ea toate lucrurile pe care le-a făcut cu mine. Doare! Doare tot ca dracu!
Nu cunosc pe nimeni care să aibă atâta încredere în imaginea lor sau în forțele proprii. Sunt un om puternic și ambițios, un om care ar face orice ca să arate lumii că poate să facă orice își propune și că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Știu să trag singură și pot să o fac. Acum, toată treaba asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva fac ceva greșit. Cum se poate întâmpla așa ceva unui om ca mine?! Niciodată nu m-am îndoit de propria-mi persoană. El a reușit să mă aducă în halul ăsta.
Mă știe pe dinafară. Îmi știe povestea, mă poate răni cu foarte mare ușurință și o face. Dacă aș putea să-l fac să-mi simtă durerea, n-aș face-o.
joi, 21 februarie 2013
Auto-promovare
Ideea, dragii mei, este că mi-am creeat un mijloc de exprimare nou și cu potențial sporit (cred eu). Mi-am făcut canal nou de YouTube. Asta nu înseamnă că nu îl păstrez și pe cel vechi. Simțiți-vă cât de liberi se poate în a da click pe subscribe, a da click pe share, a da click pe like și a lăsa comment-uri. Pentru canalul nou, știu că poate fi puțin prea devreme, dar dacă sunt lucruri despre care vreți să vorbesc, spuneți-mi în comment-uri aici, pe canal sau unde-o fi. Îmi puteți scrie pe facebook fără să trebuiască ca eu să vă fi adăugat la prieteni în prealabil. Pe parcurs, dacă merge faza cu "Ioana vorbește" (proiectul pentru care am deschis canalul nou), presupun că voi fi pe jumătate forțată să îmi fac o pagină de facebook de sine statătoare unde îmi veți putea explica ce vreți să vedeți la mine și unde vom putea vorbi de parcă ne cunoaștem de-o viață, cum fac cu toată lumea oricum. Așa, dacă mai aveți sugestii sau pur și simplu vreți să vorbim, îmi puteți scrie pe mail pe care îl găsiți pe profilul meu de blogger.
Cred că n-am ratat nimic. Recapitulând: îmi fac reclamă la YouTube pe blog și facebook, îmi fac reclamă la blog pe YouTube și la facebook nu am de ce să îmi fac reclamă pentru că nu am pagină cu buton de like în dreapta sus, ci profil de utilizator normal, ca toată lumea. Da. Vă mulțumesc din suflet pentru susținere și ne vedem pe rețele!
luni, 18 februarie 2013
Ieri
Am să vă povestesc despre ziua de ieri, dar am să încep prin a vă mulțumi. Mai știți când am spus, acum vreo trei ani, că am blog pentru că mă ajută, că mi-au zis alții că ar trebui să-mi fac pentru că aș avea multe lucruri de spus? Și pe urmă ați venit voi, ăștia care mă citiți, dacă mă mai citiți, chiar dacă nu lăsați comment-uri. Vreau să vă mulțumesc tuturor, tuturor oamenilor care m-au susținut din prima clipă și celor care au apărut pe parcurs. Așa, acum pot să încep fericită.
Ieri. Ieri v-am spus că nu cred că am să îmi găsesc un ritm, dar am să vă spun totuși că vreau să fac asta și poate așa am să fiu mai motivată. M-am simțit mult mai bine după ce am spus lumii că vreau să fac ceva bun cu viața mea. Pe urmă, am început să caut tutoriale de făcut unghiile altfel decât o singură culoare și mi-a ieșit superb. (Unghiile mele sunt aici, pentru amatoare.) Și bine, în continuare a urmat o grămadă de timp petrecut jucând conQUIZtador, vorbind cu lume și alte de-astea. Am intrat pe YouTube și am găsit niște tipi care fac niște cover-uri geniale (vedeți Sam Tsui!), mi-am pus vreo două piese pe repeat și alte de-astea, dar ziua de ieri a ajuns la punctul culminant de-abia seara. Am vorbit cu Mihai. Pe urmă, s-a luat prietena lui de mine mai mult sau mai puțin. Nu mi-a păsat.
Și tot stând pe măreața invenție a lui Zuckerberg (a.k.a. facebook), dau de o poză cu fostul și cu actuala lui. M-a bufnit râsul. Din momentul respectiv, am intrat în starea mea idioată în care fac mișto de tot ce respiră pe pământ și nu s-a mai putut înțelege nimeni cu mine. S-a întors prietena lu' Mihai să îmi explice de ce tot ea e mai cu moț, eu am făcut caterincă de fiecare cuvânt pe care l-a zis și tot așa nu am ajuns la nicio înțelegere până când s-a făcut doișpe noaptea și bunul simț s-a întors în corpul meu. Am realizat cât de mult îmi seamănă tipa și de-acolo am început o conversație civilizată în care amândouă ne-am cerut scuze și am înțeles amândouă de fapt ce vroia cealaltă să zică.
Azi? Azi pierd timpul din nou. Am de făcut curat și de călcat rufe. Eu stau și scriu pe blog. Cred că am făcut peste două sute de greșeli până să scriu postul ăsta, dar nu contează. Mă simt mai bine, mă simt mai eu. Nu știu cum să vă explic. Cred că mi-am reintrat în ritm.
duminică, 17 februarie 2013
Ritm
Stau în pijama toată ziua, dacă nu ies. Mănânc prostii. Fac mâncare. Joc conQUIZtador, mult, mult conQUIZtador. Pierd timpul. Sunt pe net cam până pe la doișpe noaptea în fiecare zi. Sunt în vacanță. Am teme și am de învățat. Vreau să merg la cumpărături. N-am bani. Vreau să fac muzică. N-am inspirație. Îmi caut curs de make-up. Toate sunt scumpe. Îmi caut de muncă. N-am succes deloc. Îmi vreau muzica îmapoi. De când mi-au furat laptopul și nu mai am fișierele toate, sunt un pește pe uscat. Nu am ojă pe unghii de marți. Ascult Smiley. (Poftim?!!) Mă trezesc târziu. În toată lumea văd persoane pe care cândva le știam bine. Vreau să ies. Am training marți, miercuri și joi. Aștept până atunci. Îmi caut vopsea de păr. Nu am găsit decât tâmpenii care nu acoperă cum trebuie. Mă bate gândul să îmi schimb culoarea părului, dacă tot am fire albe deja. Aștept să îmi vină placa nouă. Sunt ca un pește pe uscat de când mi-au furat placa. Aștept să îmi vină o carte pe care am comandat-o acum vreo două săptămâni. (Ce e greșit la tine, Amazon?) Scriu pe blog. N-am mai făcut asta de vreo săprămână și ceva. M-aș apuca să scriu o carte, dar am mai încercat să fac asta de o mie de ori și nu mi-a ieșit. M-aș apuca să fac video-uri pe YouTube, să le dau sfaturi tuturor oamenilor care au probleme în relații și în viață în general, cum mi-a sugerat un amic că ar trebui să fac. În română sau engleză?!
Amestec în mâncare. Iese abur din lingura de lemn. Sting focul. Mă concentrez pe faptul că mă enervează tot ce face el de fiecare dată când mă surprind gândindu-mă la orice are de-a face cu persoana lui. Îmi iese. În sfârșit pot să mă uit și eu în jurul meu. Sunt singură acasă. Mă simt ca un maldăr de gânduri care așteaptă să fie separate în colorate, albe și negre și băgate într-o mare mașină de spălat care să meargă fără oprire până când s-au curățat de tot de orice fel de mizerie primită de la alții.
Lumea m-a distrus de tot. Mi-a luat ritmul natural și mi l-a scăpat pe jos. Caut altul.




