Praf de stele

Nu, nu am de ce să mă plâng de data asta. Nu, nu îmi pare rău că n-am mai scris de un car de ani. Nu, nu știu de ce nu am făcut-o. Nu, nu îmi voi cere scuze pentru nimic.
Nu am să spun că m-am schimbat pentru că nu am făcut-o. Doar am altă stare de spirit în majoritatea cazurilor. Nu știu, mă simt altfel: mai întreagă, mai om, mai eu.
Am avut niște luni ciudate în care am schimbat multe la mediul meu inconjurător, cum ar fi cercul de prieteni, sau pe el, sau hainele pe care le port, sau pantofii pe care îi încalț, sau părul, sau culoarea pielii (m-am bronzat în octombrie, am fost în Portugalia), sau drumul spre casă. Și multe altele. Și mă simt mai bine.
A fost o iarnă ciudată, una în care am stat acasă pentru că așa am vrut, una fără zăpadă, una în care am citit mai mult și am purtat șosete pufoase și cizme cu toc. Una în care mi-am cumpărat și mi-au fost cumpărate multe lucruri, una în care m-am îmbrăcat gros. A fost o iarnă ciudată. N-am mai avut așa ceva până acum.
Seara asta? În seara asta nu vorbesc cu nimeni. În seara asta am făcut duș și nu m-am băgat direct în pat. Am făcut curățenie toată ziua. Mâine e luni și eu am școală. Trebuie să mă tund.

Concentrat

Dimineață. Alarma mă trezește. Mă spăl pe dinți și trebuie să mă întorc în dormitor unde îmbrățișez încercând să strâng de gât întrebarea „ce îmi iau pe mine azi?!”. Mă asigur că am tot ce îmi trebuie în geantă, îmi iau de mâncare și plec.
Afară, mă izbește ploaia sau vântul, de cele mai multe ori. În funcție de ora la care plec, trebuie ori să mă obișnuiesc cu străzile goale și cu ocazionalul funcționar care trece pe lângă mine ca un glonț, disperat să ajungă la birou, ori sunt forțată să fac slalom printre copiii de la școala primară și părinții lor, care se uită la mine ca la un specimen care ar trebui murat într-un borcan.
Mă urc în autobuz și, cumva, se găsește o problemă. Înjur transportul în comun. Mă dau jos și schimb autobuzul. Celălalt mă duce la colegiu unde se petrec acțiunile cele mai interesante.
Atunci când nu aștept să intru la cursui, când nu vorbesc cu lume, când nu mă plâng de frig sau de cald, când nu urc un milion de scări, când nu sunt aplatizată în încercarea de a traversa un coridor, când nu mănânc, când nu sunt afară și când nu am un grup de fete vorbind tare despre vreo tâmpenie în urechea mea, da, doar în afara cazurilor ăstora, sunt la cursuri sau singură. În materie de cursuri, fac psihologie, istorie, franceză și literatură. Literatura e cea mai genială! Dacă sunt singură, ori citesc lectura obligatorie pe care trebuie să o studiem, ori mă orientez. Azi, spre exemplu, am realizat că o anumită podea scârțâie. Prin urmare, e parchet sub mocheta care îl acoperă.
În funcție de zile și, implicit, de ora la care ies, drumul spre casă este foarte... Diferit. 60% din cazuri, durează enorm și autobuzul e plin de colegi de-ai mei. 10%, nu mă plâng excesiv de durată, dar e plin de copii de liceu în uniforme, pe care deja nu îi mai suport! Restul de 10% este foarte rapid, iar autobuzul e, dacă nu gol, măcar nu e plin de oameni cu care nu mă bucur să împart același mijloc de transport în comun.
Acasă mănânc. Și vorbesc cu mama, iar mama vorbește la telefon. Și apoi adorm. Adorm făcând orice. Săptămâna asta cred că am adormit oricum, mai puțin în picioare, sincer. Voi da vina pe faptul că seara plouă mai mereu, ca acum.
Am început colegiul de o săptămână.

Nu mi-e dor de tine!

A plouat toată ziua și am fost obosită ca dracu. Sunt sigură că opt ore de somn pe noapte mă termină. Am mâncat ca o spartă și am pierdut timpul grav. N-am fost în stare să fac nimic. Sincer, habar n-am ce am făcut toată ziua. 

Tot ce știu e că mă uitam la chestia aia despre comunism și naziști pe Digi24 și afară ploua cu găleata, chestie care a dus la pierderea semnalului de la satelit și, implicit, la pierderea emisiunii la care mă uitam. Și așa m-am întors pe partea cealaltă, ghemuită pe canapea, mi-am tras pătura peste mine și am închis ochii ascultând ploaia. N-am reușit să adorm.

În continuarea zilei, am fost foarte preocupată de evoluția ultimului filmuleț pe care l-am pus pe YouTube. Am vrut într-una să scriu pe blog și am ascultat tot felul de piese de la Hinder. (Rog amatorii de rock pur american să îi caute pe băieții ăștia. Sunt geniali!) Asta și piesa lui preferată, care a ajuns pe repeat doar din cauză că mergea cu vremea de afară și cu starea mea. 

Nu mi-e dor de tine! strig cât pot de tare în gând. Asta-i partea în care voi trebuia să râdeți. Bineînțeles că îmi e. Și de aici a urmat un lung și plictisitor dialog între inima cea rănită și proastă și creierul cel logic care o certa ca un părinte și o compătimea sincer. 

Duceți-vă naibii amândoi: și inimă, și creier! Cine să mă fi băgat în situația asta decât voi?! Râdeți! Cine să mă fi băgat în asta până la coate decât mine? Nu eu am vrut asta? Ba bineînțeles că da. Și acum ce, îmi pare rău? Nu. Nu îmi pare rău, dar mor pe faptul că nu mă sună și că nu știu ce face și mă omoară gândul că nu e aici, iar eu proastă mă consum și el nu știe nimic din asta. Nimic! Nimic, că nu merită și nici nu se chinuie. Normal că nu mi-e dor de el. De ce dracu mi-ar fi?! De ce?! De ce? Pentru că îl iubesc și mereu l-am iubit ca proasta. E primul pe care de-abia îl aștept să vină înapoi. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mult timp. De fapt, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Va veni înapoi. Niciodată nu a putut să stea departe pentru că știe. Mă știe prea bine și știe de ce se întoarce mereu. Atâta doar că eu nu am niciun interes în a-i lua motivul pentru care se întoarce. Iarăși ne jucăm? 

Se va întoarce. Până atunci, faptul că gândesc prea mult mă va face bucăți și de-aia va fi mai dulce revederea, pentru că el mă va reconstrui așa cum numai el știe s-o facă. Zic că îl urăsc, dar mint. Se va întoarce.

Liceu

Ieri mi-am luat rezultatele de la examene. Le-am luat pe toate. Merg la colegiu! Marți mă înscriu.
Ieri am avut o zi genială. Toată casa a sărbătorit. Mi-am văzut prietenii, am mers la cumpărături și am mâncat tot ce am avut chef. Ieri am avut o zi pentru mine, una a mea. Numai a mea. Fericirea de ieri m-a lăsat cu un gen de mahmureală. Azi e doar o zi normală.
Mi-am terminat liceul. Viața mea de-acum începe!

Artistă

Mă hotărâsem asupra unor haine. Apoi, nu am fost în stare să-mi găsesc maieul și toată ținuta a picat. Am sfârșit într-o fustă scurtă, neagră și mulată peste niște dresuri negre, cu un maieu roșu și o cămașă neagră pe deasupra, părul prins, cercei cu ași de cupă și o bandană roșie. Fondul de ten, rimelul și rujul roșu s-au bucurat nespus să fie scoase de la naftalină. Nu m-am machiat de o grămadă de timp. M-am încălțat în teneși, cum am vrut, iar imensul Converse Player m-a ajutat să car după mine o geacă, umbrela, caietul, cartea, foile pe care aveam poeziile scrise, portofelul, un pix, abonamentul, o oglindă, ochelari de soare și rujul, el fiind singura piesă din machiajul impecabil cu care plecam de-acasă care putea să se deterioreze în cele patru ore jumate pe care aveam să le petrec la repetiții și mâncând pizza care ni se promisese.
Odată ajunsă, am fost bombardată de tot felul de oameni care vroiau să mă salute, să știe ce fac, cum mă simt, dacă am tot ce am nevoie și care, mai apoi, mi-au pus corzile vocale la lucru în cele douăzeci de minute (care mie mi s-au părut vreo două ore) de vocalize. După ce am fost cu toții de acord că eu sunt ok, pregătirea s-a extins asupra celeilalte tipe care avea să cânte cu mine, timp în care eu am dat gata vreo două sticluțe de apă. Repetiția a fost un succes. Ne-am chinuit cu toții să ne ajutăm unii pe alții, mai ales eu, fiind singura care nu avea emoții.
După probele de microfon, în timpul cărora s-a strâns un public generos, am început și noi. A fost genial. Muzică, poezie, dans, muzică, poezie, mai multă muzică, dans... Și le-a plăcut la nebunie! Ei ne-au aplaudat și noi le-am mulțumit că au fost un public excelent și că au venit să ne vadă.
Pe drumul spre casă am vorbit cu mama și i-am explicat că mă îmbrăcasem așa din cauză că asta era imaginea pe care mi-o făcusem într-una dintre poeziile pe care le scrisesem și citisem aseară. Am văzut-o pe una la un moment dat uitându-se la teneșii mei și zicându-i alteia ceva. Cred că se prinsese că poezia era despre mine. Mi-a părut bine. Apoi, am început să vorbim despre cât de ciudat arătam la ora unșpe noaptea într-un autobuz. I-am povestit că a fi artist scuză orice. Nu conta că eram ciudat îmbrăcată. Sunt artistă și am voie. Nu sufăr de chestia asta, dar așa e. Dacă nu ești artist, ești doar ciudat, nu?
Am ajuns acasă, am mâncat și am rugat pe toată lumea să nu mă trezească toată ziua, înainte de a mă cufunda în așternuturi și perne.
Azi stau și citesc. Încă mai sunt obosită după săptămâna asta de muncă intensivă pentru spectacolul de aseară, dar nu regret nimic.
Am terminat The Silver Linings Playbook. Merită citită!

La grămadă

Ăsta va fi un post încurcat. Am avut o zi încurcată. Azi a plecat văru-meu pe care nu-l mai văzusem de trei ani. Mi-a făcut foarte bine să-l văd. E ca fratele pe care nu l-am avut niciodată. Mi-aș dori să avem altă relație, una mai strânsă, dar sunt conștientă că asta va lua mult timp și va necesita multă muncă din partea amândurora. Deși nu prea avem cine știe ce legătură, mi-a părut extrem de rău să-i văd plecând și pe el, și pe ai lui. Mă încălzesc cu ideea că se vor întoarce la un moment dat sau, mă rog, găsim noi o cale să ne vedem. După ce ei au plecat către aeroport împreună cu cele două valize pe care le aveau, eu am pierdut timpul prin oraș. Am dat bani la tot felul de tipi și tipe care cântau pentru mărunțiș, dar m-am plictisit repede. Nu aveam stare, așa că am plecat acasă.
Când am ajuns, am decis să mă opresc din a citi Moranthology (de Caitlin Moran) și să mă apuc de Silver Linings Playbook (de Mathew Quick). Nu am văzut filmul și nici nu vreau să-l văd. Vreau să citesc cartea asta și atât. După câteva capitole, mi-am dat seama că e destul de tristă, după cum scria și pe recomandarea lăsată de prietenul meu anonim pe semnul de carte cu care a venit. (Am luat-o de la un schimb de carte, pe baza recomandării ăsteia și din cauza faptului că vroiam să văd filmul. Am dat pe ea Dracula.) Am început să mă întreb de ce m-am apucat să citesc o carte atât de tristă considerând faptul că eu sunt destul de tristă și-așa.
Cum stăteam în pat, într-un imens tricou alb, în niște pantaloni scurți roșii și cu părul prins, citesc despre cum protagonistul meu dormea în mansarda părinților lui. Și de la asta mi-am amintit de faptul că întotdeauna mi-am dorit să am o casă cu mansardă. Mi se părea incredibilă ideea de a dormi acolo. În continuare, vreau chestia asta. Apoi, inevitabil, gândul următor a fost despre el. Mi-am amintit că vrea să-și ia o casă în Italia. Mi-a zis, dacă vreau să vin la el, să-mi aduc hainele și un bilet de întoarcere. Ce frumos ar fi să aibă o mansardă! Aș adormi în mansarda oricui pe jos, peste caiet, pix sau amândouă, cu chitara lângă mine, într-un tricou larg, pantaloni scurți și cu părul prins. Eu de ce nu am mansardă?
Laura crede că gândesc prea mult. Încep să cred că are dreptate. Cică femeile s-ar gândi la bărbați, pe zi, mai mult decât s-ar gândi bărbații, săracii, la orice, în tot atâta timp. Nu e o posibilitate pe care o exclud.
Mâine mă văd cu o prietenă. De luni, încep munca la alt festival. Pe 22 îmi iau rezultatele, pe 27 mă înscriu la colegiu, pe 5 septembrie se definitivează, pe 9 începe școala. El tot nu m-a căutat.

Ca-n prima zi, la dracu!

Mă hotărâsem să nu mă opresc din mers din cauza lui. Ajunsesem la concluzia că nu merită și că sunt bine acolo unde sunt. Bine, m-a și enervat, dar fără să vrea și fără să știe.
Ulterior, am povestit toată chestia unui prieten foarte bun. L-am făcut să intre în pielea personajului ăstuia pe care i-l făcusem eu pe loc, fără să știe despre cine era vorba de fapt. Am întors situația pe toate părțile. E convins de faptul că ăsta pentru care eram hotărâtă să nu mă schimb e îndrăgostit de mine. Atât mi-a trebuit.
M-am enervat pe el aseară ca proasta. M-am pripit. Apoi, mi-am petrecut noaptea trecută și dimineața asta înjurându-l, dar asta nu înseamnă că îl iubeam mai puțin. Ne enervăm părinții și ne spun lucruri mai puțin plăcute, dar asta nu înseamnă că ne iubesc mai puțin, nu? Nu. Îl înjuram singură prin casă, de fapt, pentru că îmi păsa. Și îmi păsa exagerat de mult poate, iar asta se cheamă iubire.
Îl iubesc. Am zis-o. Îl iubesc pentru că a fost prima mea iubire și nu pot să trec peste. Am zis-o și pe-asta. Îl iubesc și de-asta am să mă opresc din drum pentru el!