Aşteptări

Mai ţineţi minte când vă ziceam că dacă nu aveţi aşteptări, nu are cine să vă dezamăgească şi bla bla bla? Azi am descoperit câţi oameni au aşteptări incredibile de la mine şi cât de puţine fac ca să-i mulţumesc.
Îmi expiră timpul. A 11-a pleacă miercuri şi totul o să fie mort pentru restul anului. Eu nu ştiu încotro am să alerg acum. Aştept. Aştept sfârşitul lui iunie şi petrecerea unui amic. Aia e poarta mea deschisă şi nu am decât să aştept să vină la mine. Timpul trece. Oportunităţile, la fel.
Mă îndrept către niciunde, dar sincer, îmi place aşa. Tot ce ştiu e că am examene de dat, muzică de compus, locuri în care să mă duc şi poze de făcut. Viaţa e frumoasă!

Promisiuni

Acelaşi el cu aceleaşi aere de "ştiu că mă vrei", aceleaşi cuvinte şi aceleaşi situaţii. Am un deja-vu continuu.
Nu am să îl contrazic, are dreptate. Mă citeşte ca pe o carte şi chestia asta mă enervează la culme. Nu pot să câştig cu el, dar de data asta am să îmi fac ambiţia.
Îl vreau, dar pot şi fără. Nu e fructul interzis. E un el pe care îl pot avea oricând, dar nu vreau. Dacă vroiam, o făceam de mult. Nu e cazul. Am să demonstrez mie şi lui şi întregii lumi de data asta că atunci când vreau ceva, primesc şi că atunci când ştiu că pot avea, dar e mai bine fără, mă abţin. Am să îmi dovedesc că am limite şi standarde şi principii şi control asupra mea şi asupra a ceea ce fac. De data asta, am să spun nu tentaţiei. Şi tentaţia e mare.

- Şi totuşi, de ce eu?
- Sincer?
- Da.
- ...Pentru că eşti diferită.


Va veni în curând timpul când vei realiza cât de diferită sunt de fapt. Va veni timpul în care îţi voi arăta că am fost produsul care a spart tiparele. Am să îţi arăt că nu sunt cum mă crezi. Ai să vezi cât de diferită sunt.
Spune-mi că pierd. De fapt, câştig. Cât timp nu îţi dau ce vrei, te pot ţine în palmă.

Pentru totdeauna

Am fost un copil prost. Mi s-au făcut multe mofturi. M-a răsfăţat soarta ce m-a împins spre a-i face jocul meschin. M-am ales cu un mare nimic. Am crezut într-o minciună. Nu sunt prima şi nici ultima.
Pentru totdeauna zici? Eu zic că nici pentru o zi măcar. Ai încredere în mine. Merit? Probabil că nu. Probabil că o să-ţi pară rău la un moment dat. Nu te simţi prost. Şi mie mi-a părut rău odată când am mers pe mâna mea.
A zis "pentru totdeauna". Ce sfârşit banal!

Când muzica tace

E linişte. Nimic nu mai mişcă, nimic nu mai respiră. Când muzica tace, natura vorbeşte. Natura mea e schimbătoare. Nu mai sunt nimic din ce am fost şi îmi pare bine. Mă simt liberă din nou. Pot să mă opresc, să mă uit în sus la cer, să respir, să râd şi să uit. Pot să las în urmă tot ce mi-a făcut rău până acum.
Nu mai am motive să plec. De-a dracu am să stau până vă săturaţi de mine şi după. M-am plictisit de atâta fugă spre nicăieri. M-am plictisit de atâtea scuze pentru ceva ce nu am făcut şi nici nu o să fac. M-am plictisit de minciună şi de prefăcătorie. Nu, asta sunt eu! Asta sunt şi asta vreau. M-am eliberat de tot; de monotonie, de griji, de responsabilităţi, de probleme, de factori dăunători, de prieteni falşi, de orizonturi înguste, de tot ce nu am suportat până acum, dar am înghiţit pentru că am fost forţată de împrejurări.
Eu de ieri ar fi spus da. Eu de azi spune nu. Nu îmi mai pasă ce crede lumea din jur. Ştiu cine sunt şi am încredere în mine. Vreau să ajung la stele şi ştiu că pot! Dacă limita e cerul, eu sunt deja cu capul în nori.
M-am schimbat. Nu sunt perfectă şi nu caut să fiu. Caut să mă exprim. Respir artă, mă hrănesc cu ea, prin ea comunic. Sunt ce vreau să fiu. Mă declar artist!
Am curajul să fiu cine sunt şi ştii ce? Nu cred c-ai putea să fii eu mai bine ca mine. M-am tuns. E felul meu de a rupe sforile trecutului ce mă legau de ce vroiam să uit. Am făcut-o şi sunt mândră de mine. Nu doar pentru că îmi iubesc părul, dar din cauză că e felul meu de a spune "destul!".
Nu o dată v-am zis că nimic nu mă poate distruge. De data asta, o să mă audă toată lumea.

Tabiet

Fac o baie. Apa e fierbinte, iar eu simt că mă sufoc. Transpir şi pulsul mi se înteţeşte. O fi căldura? O fi oboseala? O fi el? Nu ştiu ce-i cu mine. De la un timp, nu mai sunt eu.
Ies aburi din apă. Aburul e o metaforă ciudată. E chestia aia pe care o vezi şi o vrei, dar ea nu vine la tine, ci înaintează spre cer. Nu e cazul azi. Nu e cazul la mine.
Nu mai am aer şi respir cu greu. Pierd unul dintre lucrurile fără de care nu pot să exist. Sau pot, dar nu mult timp şi în niciun caz cum trebuie. Nu azi, dar în curând. Îmi expiră timpul.
Scot mâinile afară şi le ridic în sus. Răspund la apel. Ceva mai important ca mine mă cheamă. Am să vin la un moment dat. Vreau să răspund totuşi? Cred că da. Şi atunci de ce zic în continuu nu?
Respir şi transpir. Mă eliberez de orice apă în exces şi orice fel de toxine. Nu mai am nevoie de niciun reziduu. Dacă trăieşte în mine, e pentru că eu îi permit. Şi nu mai fac asta.
Mi-e somn şi un pat moale mă aşteaptă să mă ţină în braţe şi să îmi dea somn, o chestie pe care parcă o aştept de luni de zile. Mă cheamă la el să îmi asculte visele şi ca atunci când mă întorc, să mă certe că nu l-am făcut cum trebuie. Aşa se întâmplă mereu.
Viaţa mea e ca o imensă cadă cu apă prea fierbinte. Ce simt are atâtea înţelesuri... Sunt complicată şi confuză. Mă auto-complic. Încotro alerg? Ce vreau? Unde am să ajung? Ce am să obţin? 

Iubesc?

Nu mai ştiu ce simt. El? Tu? Noi? Care noi? Eu! Şi tu? Ah! Şi doare.
Iubirile vechi nu se uită. Minciunile vechi nici atât. Mă complac. Şi ce bine arată tot... Certitudini? La dracu cu ele! N-am niciuna. Niciodată n-am avut. Şi totuşi...
Încep să mă întreb o chestie. Dacă de atâta timp mereu mă întorc la acelaşi el, înseamnă ceva? Se fac şase luni de când suntem într-un du-te, vino enervant, dar incredibil. Poate că asta e ce vreau, deşi nu pare. Ca să joc jocul ăsta am nevoie de o siguranţă. Nu am aşa ceva. De-aia nu mă duc la apă adâncă, pentru că ştiu că va veni un moment în care nu o să mai pot să înot la mal şi nu vreau. Dar totuşi, ce certitudine caut? Încotro alerg? Nu îl am pe el? Bine, poate nu cum aş vrea, dar mereu a fost punctul meu de început, mereu m-am întors la el din braţele oricui. Acum nu e cu nimic mai diferit.
Iubesc? Poate, deşi nu aş vrea. Nu acum. E prea târziu pentru aşa ceva. Mai am două săptămâni şi îmi expiră timpul, iar el o să dispară aşa cum a venit pentru că aşa cum el e punctul meu de început, eu nu sunt al lui. Mă complac. O să cad şi o să mă lovesc. O să doară, dar nu o să mai plâng. Nu pentru el.
El şi atât. Două săptămâni. Mă mint singură, dar nu contează aşa de mult. Zilele trec frumos pe lângă mine. Cu cât mai fericită am să fiu, cu atât o să mă lovesc mai tare.
Dă-mi foc la inimă şi lasă-mă să ard, dar nu mă lua cu tine.

La mulţi ani?

La mulţi ani? Nici nu ştiu. E parcă impropriu spus gândindu-ne că nu mai eşti pe-aici, că nu mai pot să te sun şi să-ţi povestesc tot ce se întâmplă, sau să ajung la tine în trei ore. Nu, o să îmi ia ani de zile să ajung acolo unde eşti tu, dacă mai ajung vreodată, dacă raiul nu s-a închis cu adevărat pentru ăştia ca mine.

Azi e ziua ta. Era? A fost? Doare să vorbesc la trecut. Tu nu mai eşti, nu mai exişti şi nu te mai poţi întoarce oricât am vrea noi să te aducem înapoi. Ai fi avut o vârstă respectabilă acum, 77 de ani cred că e ceva. Te-aş felicita şi ţi-aş cumpăra flori dacă aş fi cu tine, dacă aş mai putea să fiu.

Nu ai mai apucat ziua asta. Te-ai ofilit ca o floare şi ai băgat capul în pământul din care ai răsărit, sub zăpadă, în ajunul Crăciunului. Toată natura moare. Oamenii fac parte din ea. Tu nu mai eşti, dar amintirea ta va rămâne. Deşi poate nu poţi să mă auzi, la mulţi ani! 

Aceeaşi eu,

Ioana.