Seara

Seară. Noapte mai bine zis. E un opt şi ceva, dar e întuneric de mult. Mă întorc acasă. Sunt obosită. Plecată de la ora doişpe... Cred şi eu. Am pe picioare o plasă mare. Haine. Ce să-mi faci? Îmi place să cumpăr. E weekend, e vacanţă, de ce nu aş face-o? Dar nu mă interesează nimic la ora asta.
Stau pe scaun sus, în bus. Ascult muzică, mă uit pe geam, nici nu realizez că mama s-a oprit din a vorbi tot felul de non-sensuri. Nu cred că şi-a dat seama că ceva nu e ok la mine. Nu îmi pasă. Cu atât mai bine. Nu vreau să-i spun. Şi, la o adică, cum i-aş putea spune?
Nu mai sunt atentă la ce ascult. Nu mai conştientizez nimic din ce mă înconjoară. Mă uit pe geam. Habar n-am unde sunt. Vocea feminină înregistrată anunţă următoarea staţie. Nu îmi pasă. Mă uit în gol pe geam încă fără a şti unde mă aflu. Deşi ştiu drumul prea bine, niciodată nu am fost atentă la el. Nimic nu îmi pare familiar. Ştiu doar unde trebuie să cobor. Şi chiar dacă n-aş şti, nu mi-ar păsa. Ştie mama când să mă scoată din starea asta măcar pe jumătate.
Continui să mă uit pe geam. Nu ştiu din ce cauză am sentimentele astea ciudate acum. Nu ştiu ce m-a făcut să îmi amintesc în momentul ăsta. Şi dacă aş şti, m-aş opri imediat. Pentru că nu e momentul potrivit. Sunt cu mama într-un bus şi mă duc acasă. Nu trebuie ca ea să-şi dea seama că ceva nu e ok, dar la un moment dat mă opresc şi nu mai gândesc aşa. Nu îmi pasă. O uşoară adiere vine de nu ştiu unde. Îmi place. Aproape că zâmbesc. Şi apoi încep să mă gândesc.
Ideea e că încep să conştientizez alte lucruri. Lucruri dinăuntrul meu. Sentimente, emoţii, gânduri. Şi într-un fel, doare. Doare ca naiba. Nu ştiu de ce mă gândesc la asta acum. Îmi e dor. E noapte, mă duc acasă şi îmi e dor de tine. Nu ştiu de ce mi-am amintit de tine acum. Nu trebuia să mă chinuie amintirea ta când nu vroiam. Nu trebuia să fie aşa. Te vreau aici şi nu eşti. Şi nici nu poţi fi. De ce? De ce trebuie să fie aşa? Şi de ce îmi vin chestiile astea în minte tocmai acum? Lasă unde şi cu cine sunt. Nu îmi pasă. Dar au trecut doar două luni. Şi mai am cinci în faţă. Nu e bine. Te iubesc, fir-ar să fie! Te iubesc enorm şi nu pot să cred că asta ni se întâmplă nouă. Şi nu pot să cred cât timp mai trebuie să aştept până când o să te primesc înapoi, până când o să pot pleca naibii din oraşul ăsta şi până când o să se termine tot. Şi de-abia aştept.
Continui să mă gândesc la tine şi nu pot să mi te scot din cap oricât aş încerca. Amintirile astea dor. Şi dor ca naiba. Iar ăsta e momentul în care mă trezeşte mama din visare şi îmi zice că trebuie să coborâm. Mergem jos. Stăm la stop. Chiar dacă m-am ridicat de pe scaunul ăla, tot nu mi-am revenit. Tot la tine mă gândesc. De ce?
Plecăm de la stop şi ne oprim în staţie. Coborâm. Mor de frig. Şi parcă frigul e cel ce mi te mai scoate puţin din cap. Mă concentrez pe a îmi păstra căldura corpului, mă urc în alt autobuz şi nu mă mai gândesc la tine. Mama începe să vorbească alte tâmpenii. Prefer asta. Prefer să o ascult decât să mă umplu de amintirile alea. Pentru că doare. Şi tot nu mi te pot scoate din cap. Tot te simt undeva în mintea mea.
De ce nu pot să aleg singură când să îmi amintesc astea? De ce? E vina mea, e vina ta? Contează a cui e vina? Nu îmi pasă. Nu îmi mai pasă de nimic. Zâmbesc şi oftez.
Te iubesc!