Moş Nicolae, sărbătorile şi copilăria

Înainte de a începe, să vă urez şi eu la mulţi ani, să trăiţi dacă vă serbaţi ziua mâine, iar restul, să vă aducă moşul dulciuri şi nu beţe, să zâmbiţi şi să vă bucuraţi de minunata sărbătoare de iarnă.

Regret că sunt pe cale să vă stric minunata dispoziţie a sărbătorii, dar nu am parte de ea deloc. Ştiu că ar trebui să mă bucur şi să îmi pun iar, ca atunci când eram mică, trei perechi de cizme la uşă. Nu. Nu pot face asta.

Aseară, vorbeam cu el. Şi mi-a amintit de Moş Nicolae de care uitasem complet. E primul an în care am uitat de Moş Nicolae. E primul an in care nu sunt acasă ca să mă bucur de el. Şi m-am trezit plângând. Plângeam pentru că mi-am dat seama că nu mai cred în chestiile astea şi că nu mă mai încălzesc cu nimic, că nu mai am parte de ele şi altele. Am realizat că am paişpe şi nu şapte ani, că am crescut parcă mai mult decât îmi doream să o fac, m-am maturizat prea mult într-un timp prea scurt. Şi am plâns pentru că nu sunt în ţară să mă bucur de decembrie pe care îl urăsc din cauza anotimpului, dar mă doare enorm să nu fiu acasă luna asta, pentru că nu mai cred în moşul, pentru că nu o să mai cred vreodată, pentru că îmi e dor de copilărie, mi-e dor să-mi fie frică de întuneric, să cred în toate datinile româneşti, în zâne şi să stau trează toată noaptea ca să-l văd pe Moş Crăciun. 

M-am trezit plângând pentru că nu credeam că voi ajunge vreodată aşa. Nu credeam că voi uita de sărbători, că o să vină o zi în care nu am să mă mai bucur, că o să mă schimb atât pe măsură ce cresc şi, pur şi simplu, nu credeam că o să trăiesc vreodată ce trăiesc acum.

Mi-e dor de sărbătorile de iarnă în ţară şi de cât de fericită eram. Mi-e dor de copila care am fost, mi-e dor de familie, de prieteni, de toată lumea. 

*mersi, Mihai pentru că mi-ai adus aminte. Te iubesc!