Noapte

E noapte. Eu sunt singură acasă. Nici frigul nu-l mai simt. Sunt beată de parfum. Parcă noaptea trecută nu e aşa de departe.
Azi-dimineaţă, la şapte, mergeam la şcoală. Am văzut luna plină şi stelele la care ne uitam amândoi cu o seară înainte. Au ieşit pentru tine, mi-ai spus. Şi mă uit la lună şi mă gândesc la cât de frumoasă e, dar pe urmă îmi amintesc de fata asta pe care o ţin în braţe şi e mai frumoasă ca ea. Mersi, de mult nu mi-a mai spus cineva cât de frumoasă sunt. Mi-am promis că nu mai aştept asta de la nimeni, că am să mi-o spun singură, că am să îmi amintesc singură că merit şi că sunt mai mult decât lumea vede în mine, dar când o spui tu e altfel.
Te-ai schimbat enorm. Îmi place schimbarea. M-au avertizat prietenii tăi să nu mă joc cu sentimentele tale. Ştiu toţi ce fel de fată sunt. Atâta doar că şi eu m-am schimbat. Nu mai sunt de mult ce eram, iar acum am un motiv în plus să las trecutul în urmă şi să încep altfel.
Sunt o nouă eu. O eu care ştie să iubească, să aprecieze şi să fie fericită. Am spus-o şi am să o mai spun: fericirea este cel mai important lucru.
Te iubesc şi e tot ce contează.

Parfumul trecutului

E noapte şi plouă. Eu mă gândesc la el. Stau în vârful patului cu hanoracul lui pe mine fără să mă intereseze că e cu trei mărimi mai mare decât am eu nevoie. Încă îi mai simt parfumul, chiar şi după ce am purtat acelaşi hanorac în ploaie aseară.
Stau şi mă gândesc la ieri, la pub-ul maică-sii în care m-a dus, la muzica veche şi la piesele lente, la atmosfera relaxată de duminică seara. Stau şi mă gândesc că, deşi am făcut atâtea împreună, asta a fost prima noastră întâlnire. Şi nu puteam să cer mai mult de la nimeni.
Viaţa mi-a arătat că, atunci lucrurile merg prost într-o parte, vor deveni mai bune în cealaltă. Karma există şi m-a lovit urât de data asta, dar nu contează preţul. Câştigul este infinit mai mare.
El, fărâma mea preferată din trecut, s-a întors după mine. S-a întors să-mi întindă o mână şi să-mi spună că s-a schimbat, ca a redevenit omul de care m-am îndrăgostit acum un an de zile. Nu regret nimic. S-a întors pentru că are încredere în mine, pentru că a realizat unde îmi e locul şi nu vrea să mă ştie pierdută. L-am primit înapoi din aceleaşi motive.
Eşti omul pentru care am lăsat lumina aprinsă pe hol de când te-am pierdut prima oară! Povestea continuă.

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

Şaişpe ani şi o prietenă bună

A venit şi ziua asta. E ziua mea, am şaişpe ani. Mă simt ca la şaişpe ani, înainte să mă întrebaţi. Nu vreau să vorbesc despre mine, totuşi. Nu am ce să spun despre azi. A fost o zi normală în care lumea mi-a scris pe facebook de sănătate şi mi-a dat mesaje de tot felul. A fost o zi normală în care am mers prin şcoală cu o insignă pe mine pe care scria că azi fac şaişpe ani şi lumea mi-a urat la mulţi ani, deşi dacă n-aveam aia pe mine, nu ar fi ştiut că e ziua mea.
Cu toate astea, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre ea. Am avut şi eu toată viaţa mea, câteva prietene bune. N-aveam aşteptări de la azi, dar totuşi am primit un mail de la una din prietenele astea. Fata mi-a urat toate cele şi mi-a zis că habar n-are ce ar fi putut să facă pentru mine de ziua mea aşa că a pus cap la cap un powerpoint în care îmi aminteşte despre tot ce am făcut noi de când ne cunoaştem: despre cum am început să ieşim, despre cum ne dădeam în leagăne când eram mici, despre cum am împodobit bradul împreună în 2009, despre "The Nightmare Before Christmas", despre vara lui 2009, despre ziua ei şi despre cum i-am cunoscut toţi colegii, despre cum încă sunt cu Mihai, care a fost cu ea în clasă, în generală şi toate astea. Sincer, citeam în autobuz, pe drum spre casă, şi râdeam singură ca proasta de ce copile am putut fi şi despre ce mişto era când eram mici. Mi-a adus un zâmbet imens pe faţă ce a făcut ea pentru mine.
Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar ştii mereu că sunt acolo.
Te iubesc, Dana, deşi n-ai să citeşti!

Cotidian

Sunt un specimen pe cale de dispariţie! După mult timp, am realizat de ce sunt aşa de diferită de restul, care mi-e carisma şi care mi-e parfumul. Mă înţeleg. Mi-a luat şaişpe ani să fac asta.
De curând, vorbeam cu cineva despre români şi despre problemele lor idioate. Da, recunosc, vă privesc din afară pe toţi şi îmi permit să văd unde greşiţi şi care vă sunt defectele pentru că m-am distanţat de problemă. Una dintre chestiile pe care le-am spus în ziua aia a fost faptul că se pune preţ pe lucruri fără valoare. Mai mult ne impresionează maşina vecinului decât tablourile pe care le are în casă. Mai mult ne impresionează casa în care stă şi caşcavalul pe care îl mănâncă (când am aflat că până şi caşcavalul a ajuns un lux, mi-a fost clar în ce hal am ajuns) decât cărţile pe care le-a citit sau felul în care vorbeşte. Sunt singura de-aici care moare când vede un peisaj frumos, un desen, un chip, un caracter, o scupltură, un oraş? Sunt singura? Câţi dintre voi v-aţi aşezat pe o bancă sau pe o bordură într-un loc oarecare şi aţi văzut frumosul din strada aglomerată de vizavi? Sunt singura care stă la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie de autobuz şi se uită fascinată la faruri, la semafoare şi la lumini?
Mulţi mă consideră prea încrezătoare şi chestia asta mă face să par nesimţită şi înţepată de fel. Nu sunt prea încrezătoare, dar am încredere în mine pentru că ştiu unde mi-e locul. Orice femeie ar trebui să ştie unde îi e locul şi să nu accepte mai puţin decât merită. Nu mi se pare îngrozitor faptul că nu mă vând ieftin. Mi se pare chiar de apreciat. Poate sunt obiectivă când vine vorba de lucrurile în care cred. Poate.
Dar totuşi, câţi s-au întrebat vreodată ce valorează şi apoi au evaluat în detaliu cum sunt trataţi de fapt? Câţi chiar au făcut ceva ca să se ajute când şi-au dat seama că nu le mai convine situaţia? Mi-e greu să cred că sunt singura.
Sunt pe cale de dispariţie!

Cunoştinţe

A fost o zi lungă. Vin acasă şi mă gândesc. Azi am văzut un om pe care nu plănuiam să-l mai văd vreodată. Am fost pusă la cinci centimentri distanţă de omul care m-a făcut bucăţi pe dinăuntru de parcă era perfect normal şi acceptabil.
Mă duc frumos la ora mea şi îl văd cum urcă scările şi îmi trece prin faţă fără să mă vadă. Îngerul! Ce caută aici?! Repede, distrageţi-mi atenţia! Şi aşa am fost toată ziua, dar nu asta mi-a fost problema. Problema a fost faptul că ştiam! Ştiam, în capul meu, că va sta cu noi la repetiţie. Era clar! Băieţii din trupă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Şi a naibii să fiu că am avut dreptate!
Mă întorc acasă şi mi-e frig. E noapte deja, cinci jumate. Îmi stă capul numai la săptămâna asta şi la cum totul a mers din rău în mai rău. M-am certat mai cu toată lumea. Mi-am sunat un vechi prieten să mă descarc. A început să mă certe. Ştiam că o va face. Aveam nevoie de asta. Şi pe urmă a început să-mi bată tot felul de apropouri. Nu mă deranjază, dar nu e ce căutam.
Sunt întoarsă pe dos din toate punctele de vedere. Nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt împrăştiată şi nu mai am nicio legătură cu universul ăsta. Un lucru este sigur: dacă el rămâne, eu plec! Copilul din mine l-ar vrea înapoi. După atâta timp, încă înţeleg ce mi-a plăcut la el, dar eu ce de-acum realizează că el nu vrea să facă situaţia mai bună. Şi atunci, eu de ce aş vrea? Nu, mulţumesc! M-am săturat de eforturi inutile depuse pentru oameni proşti care nu apreciază şi nici nu au nevoie de eforturile mele. De ce să mă obosesc, pentru cine? Pentru cineva care m-a călcat în picioare cu prima ocazie? Nu cred că mă interesează aşa ceva.
Eu zic că mi-e bine. Viaţa îmi râde în nas şi spune "dă-mi o secundă" în gând.

Marţi 13

E noapte şi e frig
Şi-afară este noapte
În capul meu rulează
Vise vechi şi şoapte.

E marţi şi e ciudat,
Nimic nu funcţionează
La sfârşit de tot
Logica cedează.

E cald în casa asta,
Dar bine nu mă simt
Totul mă apasă
Şi pereţii mint.

Tot ce mă-nconjoară
E monoton şi gol
Înec amaru-n lacrimi
Şi sufletu-n alcool.

Mizerie

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu!
M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot!
M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla.
Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne.
Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

Cicatrice

E deja noapte. Eu nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Sunt atât de fericită, dar parcă nu pot să mă bucur cum trebuie. Parcă nu pot să zâmbesc cu toată gura.
M-am tuns. Îmi iubesc părul! Starea mea de spirit este direct proporţională cu felul în care îmi stă părul. E normal să fiu fericită, nu? Şi atunci, ce merge prost? Prost merge faptul că a venit frigul şi mi-a intrat până în oase. Totul e perfect. Doar anotimpul e greşit. Şi îmi place toamna. Îmi place de mor. Am fost născută toamna şi bla, dar totuşi, astăzi o urăsc din suflet. O urăsc pentru că toate îmi merg pe dos, deşi totul este exact aşa cum ar trebui să fie.
Azi am văzut o poză pe care scria "fetele frumoase spun cele mai triste poveşti". Şi exact aşa e! Nu mă consider frumoasă, dar sunt destul de prezentabilă cât să mă plac şi să am încredere în mine. Niciodată nu am realizat ce viaţă ca în filme am dus până acum. Şi nu mă refer la comedii. Nu am realizat până astăzi că, de fiecare dată când am început să vorbesc despre viaţa mea, am spus poveşti triste. Nu înţeleg de ce.
Nu am regrete. Asta sunt. Nu mă dau înapoi de la nimic şi nu mi-aş da viaţa la schimb pe o mie mai bune. Sunt cum vreau să fiu. Am învăţat să mă accept.
Du-te dracu, noiembrie!

Copile

E dimineaţă şi eu sunt singură acasă. Stau în bucătărie, în pijama, botoşei şi halat. Da, îmi ador dimineţile.
Din nu ştiu ce motiv, îmi amintesc de seara trecută. Vorbeam cu un amic. Şi am vorbit mult. Mi-a povestit despre prietena lui (care e mai mică decât el cu patru ani, ca fapt divers) şi despre problemele din relaţia lor pe care nu am să le exemplific strict pentru că nu este treaba mea să vorbesc despre aşa ceva. Acum, stând şi gândindu-mă la tot ce mi-a zis el despre ea, ajung să mă înţeleg şi eu pe mine.
Când eram de vârsta ei, (sau bine, mai mică ca ea, că la vârsta ei, deja eram într-o relaţie stabilă) şi eu eram la fel. Şi pentru mine, actualul era mai bun ca fostul, mi se părea cel mai bun de până atunci şi îl iubeam ca o proastă, fără să înţeleg ce e iubirea de fapt.
Acum, înţeleg de ce nu mi-a mers nici mie nimic până când nu am învăţat să fiu altfel. Am învăţat că nimic nu e un capăt de ţară şi nimic nu e un motiv de despărţire, dacă discuţi deschis despre problemă. Mereu am tins, în anii mei de copilă proastă şi cu orizonturi înguste, să mă despart din plictiseală sau din orice altă tâmpenie. Când am avut nevoie de spaţiu, am plecat, n-am stat să mă complic în discuţii inutile. N-am încercat să schimb pe nimeni. De-aia aveam pe altcineva la fiecare sfârşit de săptămână.
Acum, toate iubesc după două săptămâni de relaţie. Ce ştiţi voi despre iubire, copilelor?!

Noiembrie tăcut

M-am întors. A fost frumos şi cald pe insulă. M-am bronzat. Nu am multe de zis despre vacanţa asta, deşi ar trebui să am.
M-am întors ca să văd totul dat peste cap. Parcă nimic nu mai e la fel. Ieri, mi-am luat chitara în spate şi am mers la o prietenă să lucrăm la ceva. M-am înbrăcat subţirel. Vântul m-a întâmpinat de cum am ieşit din casă. Nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul şi, la un moment dat, oprindu-mă să mă asigur la o intersecţie, am observat cât de goi sunt copacii, şi frunzele de pe jos, şi cerul senin alături de soarele sleit de puteri pe care îl ţinea în braţe.
Merg mai departe. Am început să văd o grâmadă de lucruri. Văd cât de grăbită sunt de fapt şi cât de mult pierd nedând atenţie lucrurilor care, mai demult, erau atât de evidente. Am impresia că am intrat într-un gen de cotidian prost. Oraşul ăsta mare şi faptul că sunt mereu pe fugă m-au făcut să fiu aşa. Nu îmi place.
Vreau timp. Vreau timp ca să văd, să învăţ să privesc şi să apreciez, să înţeleg ce văd şi ceea ce exprimă lucrurile din jurul meu. Trăiesc parcă într-un glob de cristal. Nimic nu mă mai atinge şi nimic nu mă mai impresionează. Asta nu sunt eu. Eu nu sunt aşa. Am nevoie de timp şi de spaţiu, şi de iubire. Am nevoie de o cană de vin fiert, de o prietenă bună şi de multă multă muzică. Ziua de ieri a fost genială. Mi-ar trebui mai multe aşa.
Salut, noiembrie! Ai grijă de sufletul meu.