Sunt om!

Încă te iubesc şi încă mai am sentimente. Cred că e normal să mi se facă dor. Încă îmi mai este şi încă te mai caut. Te vreau aici, dar ştiu că nu te pot avea. Ce am să fac fără tine? Încă nu ştiu, dar să trăiesc nu pot. Ştiu, ai să îmi zici că e vina mea, că eu am vrut să fie aşa. Te rog, nu mi-o spune. Ştiu că aşa e, dar deja doare. Nu face totul să doară mai rău.

Nu sunt perfectă, dar nu sunt inumană. Nu pot să îmi tai toate sentimentele de la rădăcină. Şi nu vreau să fac asta. Încă pot să te iubesc şi îmi place, iar ăsta e singurul lucru pe care vreau şi ştiu că am să continui să îl fac. Mi-a fost dor de tine, deşi nu ţi-am spus şi nici nu ţi-am arătat suficient. Şi acum îmi pare rău. Dar sunt oarecum fericită. Măcar ştiu că voi fi bine în seara asta.

Sunt fericită!

Sunt fericită pentru că, în sfârşit, merge YouTube cu Safari. Sunt fericită pentru că am reuşit să îmi amintesc zâmbind de un lucru care mi-a condimentat copilăria ani de-a rândul. Sunt fericită pentru că, în sfârşit, mi-am luat o fustă în carouri. Sunt fericită pentru că mâine mi-a promis că ne vedem. Sunt fericită pentru că am reuşit să fac un design care să îmi şi placă. Sunt fericită pentru că nu am ce face. Sunt fericită pentru că pot fi!

Oglinda

Toată viaţa am trăit ca un om împlinit şi mereu am ţinut capul sus. Mereu am fost mândră de mine şi mereu mi-a plăcut ce am făcut. Am fost împlinită şi realizată. Da, am fost.
Dar ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi te duci în baie, ca de obicei, iar din oglindă, se uită la tine o femeie pe care o credeai frumoasă şi azi nu o mai crezi? Ce se întâmplă când ea te priveşte fericită zâmbindu-ţi cald şi are pe faţă figura aia tâmpă de om mulţumit de el, iar tu... Tu nu faci altceva decât să te uiţi la ea cu dispreţ având pe buze o frază ce nu se lasă rostită. "Bravo... Dar la ce ţi-a folosit?" Şi doare când realizezi că femeia eşti tu.
Mă uit la mine şi mă văd ca pe Eva Brown a lui Hitler, atât de fericită într-o mizerie de nedescris. Da, felicitări mie, nu? Mi-am dedicat viaţa unor lucruri superficiale, unui succes copleşitor, dar banal care mă plictiseşte. E monoton şi atât de calm. Parcă vrea să mă calmeze şi pe mine, dar la mine stă să pocnească un vas de sânge undeva. Sunt anxioasă şi plină de nervi. Îmi vine să ţip, să sparg, să fug... dar ce şi cum şi unde?
Până acum ceva timp, mă vedeam bine. Credeam că sunt fericită, că am ce mi-am dorit. Şi am! Am. Dar m-a făcut chestia asta fericită oare? Nu.
Poate că asta nu e decât o altă poveste menită să ne arate mie şi întregii omeniri că niciodată nu poţi mulţumi o femeie dar nu asta caut să vă arăt. Caut să spun de fapt că, din fericirea mea copleşitoare, am ajuns în abisurile celor mai adânci depresii şi depresiile astea sunt pe cale să mă arunce în mijlocul unui amalgam de alte gânduri, întâmplări şi sentimente, iar atunci voi intra într-un colaps mental.
Nu îmi e frică de colaps. Îmi e frică, în schimb, de faptul că atunci când se va întâmpla, voi fi singură. Am mai trecut prin asta, dar am avut pe cineva lângă mine. Dacă citeşti asta, îţi mulţumesc. Atâta doar că acum, nu va mai fi la fel şi ştim amândouă că aşa e aşa cum amândouă ştim motivele.
Şi acum sunt într-un impas. Îţi mulţumesc, viaţă, că încă o dată ai decis că îmi merge prea bine ca să mai pot continua aşa. Îţi mulţumesc, lume, că mai ai loc şi pentru ăştia ca mine în societatea asta meschină.

Textul ăsta e scris azi, în parc. Am simţit nevoia de a pleca de acasă pentru a putea să-l scriu şi a fost destul de greu pentru că unii se pare că nu pot înţelege nevoia de singurătate. Aveam nevoie să fiu undeva eu cu mine ca să pot să scriu. Nu vroiam să văd pe nimeni şi nimic, aşa cum nu vroiam să mă gândesc la nimic, dar nu mi-a ieşit. Ţi-am terminat poezia. Şi m-a durut să scriu ceva aşa de negru şi de tăios, ca postarea asta, după ceva atât de frumos şi de dulce. 
Mă rog, termin aici. Nu mă înţeleg nici eu. Nu aştept să mă înţeleagă alţii.

Bine aţi venit!

Lume, vă urez bun venit de parcă aţi fi aici pentru prima oară! Nu mi-am pierdut brusc memoria şi nu cred că mi-am înfiinţat blogul ieri, dar vă urez bun venit din cauză că, de ieri, viaţa mea s-a răsturnat brusc la 180 de grade. Şi nu mi-am dat seama decât când a fost prea târziu ca să mai pot face ceva.
Unii dintre voi ştiu despre ce e vorba. Pentru restul, nu voi intra în detalii. Voi spune doar că, deşi nu mi-am dat seama că s-a întâmplat decât după ce a fost prea târziu şi deşi nu trebuia să se întâmple asta nici acum şi nici aşa, nu îmi pare rău. Voi ţine cont de sfatul unui bun prieten şi doar atât. Voi zâmbi şi voi merge mai departe mulţumindu-i lui Dumnezeu că a fost uşor.
Ieri, am spus "adio, inocenţă" pentru ultima oară.

Nu mă cunoşti

Semi-întuneric. Doar două lumânări mai ard, iar afară e noapte. Laptop-ul mai face un pic de lumină chioară. Şi atât. Dar chiar şi pe întunericul ăsta, tot mai sunt în stare să mă gândesc la tine. Tu, cel care şi-a făcut damblaua şi apoi nu a mai vrut să audă şi care apoi m-a făcut bucăţi. Tu, cel care mi-ai sfâşiat amintirile şi sufletul şi corpul şi toată fiinţa. Tu, cel care te-ai hrănit cu durerea mea şi cu sentimentul meu de slăbiciune. Şi totuşi mă întreb cum de un nimic ca tine, faţă de care nu am simţit nimic în viaţa mea, a fost în stare să mă aducă într-un asemenea hal?

Eşti un prost. Eşti un nimic, un robot îndoctrinat de societate prea devreme. Gândeşti nu printr-un creier, ci printr-un procesor slab ce nu e în stare să vadă dincolo de imagini. Nu vezi decât ce îţi arăt, te pripeşti şi tragi concluzii greşite. Şi aşa te alimentezi cu ură dintr-o sursă înexistentă, din nişte lucruri pe care eu, de fapt, nu le fac. 

Vrei să te răzbuni pe mine pentru nişte chestii care nu se întâmplă şi nici nu se vor întâmpla. Mă vezi pe mine, dar pe tine nu te vezi. Mie nu mai ai ce rău să îmi faci. Din momentul în care mi-am depăşit depresia, tot ce faci mă enervează şi mă umple de o ură nemărginită faţă de persoana ta. Nimic mai mult. Vrei să te răzbuni? Te provoc chiar. Fă-o. N-ai tupeu. Amuzant, sincer. Nu are rost să îmi pierd timpul cu unul de teapa ta.

Mă opresc acum pentru o secundă şi mă gândesc la ce e în capul tău, la ce crezi tu despre mine. Trebuie să fiu o persoană îngrozitoare, dacă e să mă iau după portretul pe care mi-l faci tu. Hm... Eşti prost. Sincer. Nu o spun cu răutate, dar eşti. Nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate. Nu ştii nimic despre mine. Nimic. Dacă vroiam să te fac gelos, te făceam de mult şi nu aşa cum te fac acum, ci mai rău. Ai o gelozie prost înţeleasă. Eşti posesiv. Nu te înţeleg. Parcă aveai prietenă. Parcă aveai cu ce să îmi dai peste nas. Cum de tot eu îţi dau ţie, când eu nici măcar nu vreau şi când eu nici măcar nu sunt cu nimeni? 

Mă amuzi teribil, crede-mă. Eşti aşa de preocupat de a-mi face rău încât nu îţi dai seama că masca ţi se sparge. Ai vrut să îmi arăţi că nu îţi pasă de mine. La început, recunosc, te-am crezut. Acum, realizez că am fost o fraieră. Cum să nu îţi pese de mine când te-ai combinat cu una dintre cele mai bune prietene ale mele? Cum să nu îţi pese de mine când doar despre mine vorbeşti? Cum să nu îţi pese de mine când mă priveşti aşa? Eşti transparent. Şi nici măcar nu îţi dai seama.

Mă opresc. Nu mai are rost să vorbesc despre tine. Oricum nu ai să auzi. Până una-alta, aştept cu nerăbdare ziua de luni şi prima ta mişcare, sincer. De-abia aştept să văd de ce eşti în stare şi de-abia aştept să vezi în sfârşit din ce sunt făcută.

Resemnare

Mi-e frică să mă uit la mine, mi-e frică de urmări,
Mi-e frică de imagini şi de întrebări.
Nu mai sunt ce-am fost, m-am pierdut uşor
Şi totul a rămas într-un vechi şi fals decor.

Dacă te întrebi de ce nu mai sunt ce eram,
Răspunsul este simplu: nu mai eşti ce ştiam
Şi iarăşi ţi-ai călcat cuvântul şi din nou mă doare
Fără să gândeşti, din nou ai zis "care pe care?"

Şi uite-mă, sunt încă aici, dar sufletul meu nu e,
Aşa cum sentimentele nu sunt bătute în cuie.
Şi viaţa mea continuă indiferent de ce urmează,
Nu-mi mai pasă de tine, nimic nu mă stresează.

*o poezie pe care am găsit-o între postările nefinalizate şi mi s-a părut că merită postată.

Doar atât

Sentimente puse pe o hârtie mototolită şi mai apoi arsă, sentimente făcute scrum, tăiate adânc cu o lamă ce nu mai văzuse până atunci un suflet. Dar l-a văzut pe al meu. Şi apoi a început să ardă.
Începuturile sunt frumoase, sfârşiturile sunt fără remuşcări, dar amintirile sunt urmele a ce s-a întâmplat, cicatricile ce îţi brăzdează mintea, chipul şi sufletul. Şi te ard. Azi ard odată cu ţigara. În acelaşi timp şi ritm şi ploaia mă fumează încet. Şi mă doare.
Azi nu mai sunt eu. Tot ce vreau e o sticlă de votcă şi un pahar fără fund din care să o beau şi să nu se mai termine de parcă nu îmi arde gâtul deloc şi de parcă nimic nu e greşit, de parcă nimic nu merge prost, dar merge. Şi nu pot să mă mint. Excelez când vine vorba de a-i minţi pe alţii, dar pe fata din oglindă nu o pot minţi. Ea ştie ce e-n capul meu şi mă dezarmează încet şi dureros, fără cuvinte. Şi mă arde cu privirea, deşi şi eu o privesc la fel, iar ea nu simte nimic.
Azi nu mai e nimic din ceea ce a fost ieri. Totul a ars în jurul meu peste noapte, iar acum şi eu ard încet. Şi mă sting în scrum şi praf. Ce sfârşit mizerabil! Şi azi, la asta se rezumă tot, la nişte simple cuvinte ce odată au însemnat ceva şi care acum sunt doar cenuşa unei hârtii mototolite ce a ars. Şi o doare. Doar atât, nimic mai mult.
Ce sfârşit mizerabil!

La întâmplare

Pentru că nu prea ştiu unde să încep şi cam ce să zic, postul ăsta va fi cam încurcat.
În primul rând, îmi cer un milion de scuze pentru absenţa atât de îndelungată şi pentru faptul că am trecut peste septembrie (pe 19 trebuia să scriu că blogul a împlinit un an). Vara nu m-a lăsat să mă apropii de scris cine ştie cât de mult şi apoi mi s-a stricat tastatura la laptop (acum am schimbat-o în sfârşit).
Ce să zic? Octombrie al meu nu e nici pe departe cum mă aşteptam să fie. Sunt 30 de grade aici, în primul rând! Apoi, mă aşteptam să nu pot sta departe de scris de pe întâi. M-am dezamăgit eu pe mine.
În schimb, se vede că e toamnă. Ieri am reînceput cu plimbatul la nimereală. Am fost plecată de acasă de la două şi până la 11 nu am mai ştiut ce-i aia casă (m-au luat ai mei de undeva şi am mers la nişte prieteni la grătar, că altfel stăteam mai puţin). M-am întors frântă, dar a fost frumos. Mi-era dor de oraş. Parcă începuse să mă sufoce zona asta. Nu mai suportam.
Pe final, ţin să vă mulţumesc dacă încă mai citiţi blogul ăsta. Vă mulţumesc că încă mă susţineţi şi că m-aţi aşteptat.

*schimbare de design curând