Da, da, da!

Fără şcoală de azi până marţi! În sfârşit îmi iau şi eu o mini vacanţă. Îmi iubesc viaţa în mod oficial. Şi vă iubesc şi pe voi! Ah, ce bine e. Relaxare, ţăcăneală, prieteni, băutură, ţigări, facebook, blog, Sorin. Mihai şi Steph, unde sunteţi? Mi-e dor de voi. Mi-e dor de toată lumea! Şi când nu sunt ai mei prin preajmă fac lucruri ciudate.
Cred că mă opresc aici. Am aberat suficient. În sfârşit sunt fericită!

*primul care îmi strică zilele astea este mâncat :)

Pentru că te iubim, Sorin

Pentru că el e Sorin. Pentru că îl ştiu de 11 ani, chiar dacă el nu mai ţine minte, pentru că e scheletu' meu preferat, pentru că ne place Green Day şi Paraziţii, pentru că e punk, pentru că e old school, pentru că amândoi îi iubim părul lu' Popescu, pentru că m-a ţinut aseară până la 12 şi pentru că m-a rugat să îi iau un steag cât peretele. Pentru că a rămas la bustul gol astă-iarnă la -10 grade, pentru că mă trăgea de păr în clasa întâi, pentru că nu puteam să ne suportăm şi acum ne iubim, pentru că mi-e dor de el, pentru că vrea să mă îmbete şi pentru că vrea să îl ajut să-şi pună steagul pe perete. Pentru că am fost cu el în excursie, pentru că e unul din puţinii băieţi pe care îi ştiu şi nu fumează, pentru că e el şi e ţăcănit, dar e ţăcănitul meu şi îl iubesc. Pentru că te iubim, Sorin! ♥

Drăguţ, da

Se trezeşte dimineaţa devreme. Se gândeşte la noaptea trecută. Prieteni, alcool, sentimente fluturate prin aer, iubiri false, copila aia mică care ii amintea de ea. O făcea să îşi dorească şi ea un copil ca ăla. Ana, o fetiţă mică şi frumoasă la opt ani. Deşteaptă şi cuminte. Ana asta avea atât de multe din ce avea ea la opt ani, când mami îi zicea că e cea mai frumoasă şi că e cea mai deşteaptă fetiţă care există pe pământ. Şi ea credea. Şi adormea zâmbind.
Da, dar fetiţa de opt ani a plecat. Nu mai e. A murit. Inocenţa s-a stins de tot. Copila blondă cu o rochiţă scurtă şi albă, veşnic desculţă şi murdară pe mâini, cu faţa prăfuită şi cu zâmbetul ei etern, larg şi sincer. Copila a dispărut. A pierdut-o într-o zi pe când poate se jucau împreună. Şi nici nu şi-a dat seama, iar asta pentru mult timp. A început să o caute de-abia când era prea târziu şi tot ce i-a rămas acum e amintirea copilei care a fost.
Acum, se trezeşte dimineaţa ca să realizeze că iar a băut cu o seară în urmă, că acum sunt trei, nu unul, că viaţa i-a pus o altă alegere în faţă şi că nu este genul de alegere la care să poată da cu zarul. Nu îi priveşte pe alţii. O priveşte pe ea. Viitor sau sentimente? Şi poate nu vă daţi seama cât de greu e să iei o decizie ca asta. Când ai nişte părinţi cărora nu le pasă ce vrei tu să faci, care nu te încurajează şi mai mult îţi pun beţe în roate... Când eşti în situaţia asta, ce alegi? Ce alegi când ştii că, deşi pare imposibil, poate fi real?
Tot ce aş vrea în momentul ăsta e să îmi arunc toată existenţa pe geam, să fug, să nu mă uit înapoi şi să reîncep de la zero. A venit timpul să îmi fac curat în viaţă. Nu am mai făcut-o de mult.

*pentru câteva zile, face-ţi-vă că nu mă ştiţi. ...Toţi!

Am revenit

Nu am să scriu mult. Tot ce am de zis e că a fost o săptămână minunată alături de nişte oameni minunaţi, concertul de aseară a fost genial, pentru examene nu mă stresez, ce oi lua, oi lua, măcar au trecut.
Pe lângă astea, am început să mă schimb ca dracu şi nu ştiu dacă e de bine sau de rău. Iar am o decizie de luat. Nu e de bine. De ce am senzaţia că am să aleg greşit, ca de obicei?

*o lună până mă întorc.

Notă de absenţă

Din cauza faptului că ă mut cu casa weekend-ul ăsta, voi rămâne fără net ceva timp (între două şi patru săptămâni). Vreau să zic că în acest timp, deşi am mail, mess şi fb deschise pe telefon (trăiască internetul mobil), voi fi absentă din blogosferă. Sper să se remedieze toată faza cât mai repede şi să mă pot întoarce. Aş posta de pe telefon, dar nu am diacritice. Îmi cer scuze.
Nu ştiu dacă mâine seară voi avea net şi vroiam doar să vă zic chestia asta. Pentru cazul în care asta e ultima postare pe care o fac înainte să plec, eu vă promit că încerc să mă întorc cât de repede posibil şi vă mulţumesc pentru răbdare. Poate, totuşi, am să găsesc un mod de a posta şi cât timp nu am net. Vedem, nu promit nimic.
Ne vedem peste vreo trei săptămâni.

Hai să ne relaxăm

Ok, eu, bineînţeles că nu puteam să termin şcoala, ca toată lumea. Eu mai am încă cinci săptămâni (în afară de asta). Totuşi, mă relaxez. Am şapte mii de examene săptămânile astea două, iar eu sunt prinsă cu şapte mii de alte chestii prin şcoală şi nu prea dau pe la ore (ceea ce nu e foarte bine), dar mă surprind.
Mă duc la pregătire după ore, nu m-am lăsat de muzică, mai nou mi s-a pus pata să fac nişte fitness şi, nu ştiu. Ies, mănânc, cumpăr, beau, râd, mă distrez, trăiesc! Trăiesc, iubesc, sunt fericită. Azi, cel puţin, am radiat de fericire. Apropo, am părul mov! Bine, doar o şuviţă, dar m-am făcut mov!
Azi s-a făcut un an de când sunt în Londra. Culmea, am trăit ziua la maxim. După ce, dimineaţă, am fost puţin nesigură pe mine şi toată lumea ţipa în jurul meu "e aici, e aici!" de parcă era moştenitorul familiei regale, ca şi cum nu era suficient faptul că mi s-a zis azi că am de venit cu trei piese până vineri cel mai târziu, după nervii pe care i-am avut la a treia oră în care efectiv am început să înjur în stânga şi în dreapta, dup-aia mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu îmi pasă şi că mi se rupe-n paişpe, că viaţa mea nu s-a învârtit niciodată în jurul lui şi nu o să se învârtească niciodată. Am realizat că, atunci când oamenii au un scop, oricât de prieteni i-ai crede, niciodată nu se gândesc la ce te-ar face pe tine fericit, ci la ce i-ar face pe ei, iar în momentul ăla, te mint în faţă şi tu îi crezi. Şi am mai realizat o chestie. E impropriu spus că l-am pierdut. Nu poţi pierde ce nu ai avut vreodată. Şi e de bine că mi-am dat seama de toate chestiile astea.
Pe urmă, vin de la ore, ies să îmi iau căşti (Skullcandies ♥) şi ajung să le cumpăr tot de pe net. Măcar am ieşit, nu? Suc de mere şi ciocolată caldă, genial!
Sunt fericită! Sunt fericită că, în sfârşit, nu mă mai consum din cauza lui care, oricum, nu merita atenţie de la bun început. Sunt fericită că acum ştiu ce se întâmpla de fapt. Sunt fericită că te-am cunoscut mai bine. Sunt fericită că am învăţat cine îmi sunt adevăraţii prieteni. Sunt fericită că îmi iau căşti în sfârşit. Sunt fericită pentru că am examene şi nu mă stresez. Sunt fericită pentru că mai sunt 40 de zile până vin. Sunt fericită pentru că iubesc. Sunt fericită pentru că mă mut (deşi nu o să am net două săptămâni decât de pe telefon). Sunt fericită pentru tot ce fac şi pentru tot ce se întâmplă. Sincer vă spun, nu aş schimba nimic la ziua asta pentru că totul a fost perfect exact aşa cum a fost. ♥

Haha, mi-a plăcut

Chiar mi-a plăcut. Pe bune. Adică, îmi amintesc când o întrebam pe Steph, dacă eu m-am schimbat aşa de mult şi dacă nu îi mai sunt de ajutor (pentru că ştiam că nu îi mai eram), de ce mai stă lângă mine. De ce mă mai ascultă şi de ce mă mai sfătuieşte? De ce e lângă mine mereu să îmi spună "te înţeleg" crezând că nu mă ajută cu nimic? Şi ea îmi spunea că mă iubeşte şi că nu m-am schimbat şi că n-o să plece. (Postarea asta nu e despre Steph.)
Dar ce facem când prietenii chiar nu mai sunt lângă noi? Atunci când eşti pus în faţa faptului împlinit şi îţi dai seama singur că nu mai e nimic de făcut şi că prietenul la care ţi-ai lins rănile atâta amar de vreme are prea multe probleme ca să le mai asculte şi pe ale tale. Când eşti tipul de om care, atunci când are o problemă, nu poate să o ţină în el, iar prietenul s-a plictisit, atunci ce faci? Ce faci când trebuie să te lupţi singur cu demonii din tine şi cu cei din jurul tău? Ce faci când nu mai auzi nicio voce joasă care să îţi spună pe un ton serios unde să loveşti sau încotro să te dai ca să nu fii, la rândul tău, lovit?
Eu sunt, în momentul de faţă, în situaţia în care habar nu am ce să mai fac. Este gen, speranţă, zero, prieteni, zero, soluţii, zero, probleme, o căruţă. Şi e oribil!
Ştiu, trebuie să îmi caut alţi prieteni (altă prietenă în cazul ăsta), dar nu e aşa simplu. Eu pun suflet în prietenii. Ştiu, nu e bine, dar aşa sunt eu. Mă implic. Şi, deşi pe tipa în cauză o cunosc doar de un an, totuşi... Nu e uşor. Băga-mi-aş picioarele! Am auzit odată o chestie şi nu am vrut s-o cred, dar e adevărată. Nu aştepta nimic de la nimeni ca să nu fii dezamăgit.

Altă zi de genul

Altă zi de genul ăla. Ştiţi zilele când parcă totul merge prost, dar ai o chestie care iţi face ziua perfectă? Aşa mă simt eu azi. Nu pot să merg ca lumea (febră musculară, nu altceva), dar îmi vine să mă urc pe toţi pereţii de fericire. Ziua asta a mers mult mai bine decât credeam că avea să meargă, având în vedere condiţiile date. Şi nu mă refer doar la febra musculară.
Îmi iubesc viaţa în mod oficial!

*maybe it's not my year, but it's gonna be my summer!

Nimic schimbat

Am crezut că, pe măsură ce trece timpul, lucrurile se vor schimba. Am crezut că, dacă cresc, va fi altfel. Am crezut până şi în tâmpenia cu "anul nou va aduce lucruri mai bune".
Că tot am zis chestia asta de 2011 şi de aşteptările mele de la el, trebuie să spun că este, a fost şi va fi în continuare un an pierdut care mi-a făcut mai mult rău decât bine. Nu spun că nu au fost momente bune şi nu spun că nu am lăsat în 2010 unele chestii. Atâta doar că nu le-am lăsat complet. Anul ăsta mi-a înşelat aşteptările grav. Ştiu, se zice "nu aştepta nimic de la nimeni ca să nu fii dezamăgită" sau ceva de genul, dar nu pot. Cum să nu speri la ceva mai bun?
Revenind la subiectul postării, altă duminică ca alea. După atâta timp. După şase luni de zile. Şase luni fără frică de duminici, fără atât de multe lacrimi, fără atât de multă durere (mai mult nervi şi dezamăgiri), după seri liniştite de duminică. După şase luni, s-a întors sentimentul ăsta. Şi este oribil. Duminica viitoare ce am să fac? Cred că acelaşi lucru. Şi dacă o fac, am să-mi leg o piatră de gât şi am să mă arunc în Tamisa. (Ăştia sunt ăia 75% pe care voi nu trebuie să îi luaţi de bună. E doar o expresie.) Este imposibil. Când eram atât de aproape, când puteam să jur că măcar de o chestie am scăpat, chestia s-a întors. Nu. Nu funcţionează aşa.
Dar ce vorbesc eu? Vorbesc de parcă ar depinde de mine. Nu depinde de mine. Nu eu am vrut să fie aşa. Nu eu am ales să te iubesc. S-a întâmplat pur şi simplu. Îmi pare rău că scriu despre asta şi că ai să citeşti. Ştiu că nu o să îţi pice bine. Niciodată nu ţi-a picat bine şi ştiu, dar trebuie să mă descarc. Îmi pare rău că o fac aşa, dar nu ştiu cum altfel.
Trecând peste, de ce nu pot să cresc şi eu şi să înţeleg că nu rezolv nimic plângând? De ce nu mă pot maturiza şi de ce nu pot scăpa de asta oriunde m-aş ascunde în timp? De ce nu poate fi totul mai simplu? De ce?!

Pentru tine

Asta e pentru tine. Pentru că eşti pufoşenia mea mică, pentru că toată ziua m-am gândit la tine, pentru că nu ne-am mai văzut de mult, pentru că mi-e foarte dor de tine. Pentru că mă faci să râd, pentru că mă faci să plâng, pentru că mă asculţi şi mă înţelegi, pentru că nu mă judeci, pentru că mă iei aşa cum sunt, pentru că nu vrei să mă schimbi, pentru că eşti perfect aşa cum eşti, pentru că îţi sunt datoare, pentru că suntem împreună de un an, pentru că vrei să mă vezi, pentru că eşti pervers în cel mai inocent mod posibil şi îmi place şi pentru că eşti sincer.
Pentru că nu eşti perfect, dar eşti perfect pentru mine, pentru că mă pui să mă culc, pentru că mă iubeşti şi pentru că şi eu te iubesc pe tine!

Vine o vreme

Se trezeşte dimineaţa fără niciun chef. Priveşte tavanul cu ochii goi şi oftează. Ştie că e o altă zi la fel ca celelalte. O altă zi în care va muri puţin câte puţin pe dinăuntru fără a putea face ceva în legătură cu asta. Ea e doar o simplă ea ca toate celelalte şi, deşi uneori pare că are lumea la picioare, alteori, tot ce ar vrea ar fi să dea timpul înapoi şi să nu mai facă nimic din ce a făcut.
Azi se mai termină un capitol din viaţa ei. Iarăşi plânge şi iarăşi are aceleaşi stări. Ar vrea să fumeze, dar nici asta nu poate face. În weekend, se fumează numai noaptea, când părinţii nu văd şi când nu e în niciun pericol.
Tot ce poate să facă e să aştepte, nu? Să aştepte până când? Toată viaţa ei a aşteptat. S-a plictisit de aşteptare, dar oare poate face altceva?
Vine o vreme în care îţi dai seama că tot ce ai făcut a fost inutil şi că nu ai făcut nimic care să îţi placă şi ţie. Vremea aia a venit şi pentru ea. Şi o doare ca dracu, dar trebuie să fie tare şi să suporte. Uşor de zis, greu de făcut. Ce ne pasă, nu? Pentru faptul că uneori ni se pare că are lumea la picioare înseamnă că e în stare să se descurce. E ea şi e puternică. Pentru lumea de afară, ea nu e doar o simplă ea. Ei nu văd ce văd eu. Ei nu îşi dau seama cât o doare şi cât se chinuie, dar o face şi e greu. Atâta doar că pe ei nu îi interesează.
E o lume rece în care toţi merg pe interes şi trag pentru ei cât pot de tare. Atâta timp cât lor le e bine, nu îi interesează de ea. Şi ea o ştie. Oftează din nou şi îşi pune un zâmbet fals pe faţă. Are un scop de atins şi până atunci, nu poate face nimic. Are o viaţă de trăit. Şi are de gând s-o trăiască.

*Raluca şi Ami, vă mulţumesc pentru tot.

**şapte săptămâni!

Avem ţigări!

După ce am stat fără ţigări în casă câteva zile (noroc că aveam eu altele de mult), astăzi, în sfârşit, s-a întâmplat minunea şi au apărut câteva cartuşe de ţigări în bibliotecă.
În sfârşit, nu mai trebuie să am grijă să arunc chiştoacele mele în altă parte din cauză că ar fi altă culoare. În sfârşit, nu mai am nicio treabă, în sfârşit, mă relaxez, în sfârşit, fumez lejer!
Vă mulţumesc, minunaţii mei părinţi, că mă aprovizionaţi constant.

Bun venit în România!

Înainte de a începe, ţin să precizez că nu am sperat vreodată să am un post cu o temă măcar semi-politică. Sunt, totuşi, forţată de împrejurări să fac una. Azi am aflat şi eu nişte chestii care nu mă interesau neapărat, dar ascultându-le, mi-am dat seama că sunt treburi serioase şi că, deşi repet, nu am niciun fel de tangenţă cu politicieni, salarii, criză, TVA şi lista poate continua, nu pot rămâne pasivă.
Voi începe scurt cu doctorii. Da, tăierile de salarii care afectează tot românul indiferent de oraşul în care se află, i-au afectat şi pe doctori. Stimabilii angajaţi în domeniul sănătăţii au anunţat frumos conducerea că, pentru cazul în care nu sunt băgaţi în seamă şi problema lor nu se rezolvă, vor pleca din ţară. Vestea cea mare, a plecării salvatorilor de vieţi din ţară, a ajuns şi la urechile preşedintelui  nostru scump şi iubit. Pe el însă, a părut să nu îl intereseze prea mult şi, evident, nu a luat nicio măsură. Ca urmare, doctorii şi-au făcut bagajele frumos şi s-au cărat de pe plaiurile româneşti.
Ce mi se pare şi mai mişto, tot apropo de sănătate, este faptul că tot politicienii ăştia reformişti au anunţat că vor desfiinţa nişte spitale din toată ţara ca, mai apoi, să le transforme în azile de bătrâni. Zis şi făcut, da, dar cam pe jumătate. Au ştiut imediat să desfiinţeze Spitalul Caritas din capitală şi Spitalul de Cardiologie Cluj, dar cu azilele cam bate vântul. Încă nu s-a făcut nimic. Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, nu doar astea s-au desfiinţat din toată ţara. Sunt şi altele, dar nu le ştiu.
Ok, am terminat cu doctorii, să trecem la profesori. Veşnicul scandal cu salariile profesorilor. Salariile li s-au tăiat şi lor, bineînţeles, dar ei, în loc să-şi părăsească vatra, au hotărât să facă ceva, dacă nu mai inteligent, măcar cu un efect mai amplu, sperau dânşii. Au dat statul în judecată. Evident, profesorii au câştigat. Ei şi aici vine o de-aia gen "Băsescu se întoarce". El spune lejer şi fără pic de jenă că nu îl interesează. Chiar dacă profesorii noştri au câştigat cinstit procesul, preşedintelui i se rupe şi tot nu le măreşte salariile cu măcar un leu.
Pentru că România tot am văzut deja că este o ţară care investeşte foarte mult în tineret şi în cei care educă supranumitul "viitor al ţării", haideţi să vedem ce face ţărişoara noastră cu cei care au devenit "trecutul nostru", respectiv pensionarii. Dacă tot e criză pe timpul lui Băsescu Obraz Gros, nici pe pensionari nu îi lăsăm să scape, nu? Bineînţeles că nu. Le tăiem 25% din pensie, că doar şi aşa ei mâine mor. Mai mult, nici pe cei care chiar au adus o imensă contribuţie tării nu îi scăpăm din vedere. Mâna lungă a crizei intră şi în buzunarul pensionarilor militari, nu doar în al civililor.
Aşa, acum că am tăiat mai de prin toate părţile de care ţara noastră, săraca de ea, are nevoie, ce ne mai rămâne? Hm... A, da! Poliţia, bineînţeles. În doar câteva luni, salariul oamenilor de ordine a scăzut la jumătate. Stimabilii ce stabilesc liniştea şi pacea peste tot s-au hotărât să facă şi ei nişte gălăgie. Au manifestat frumos în faţa Palatului Cotroceni aruncând cu caschetele spre impunătoarea clădire. Mai mult, au venit pregătiţi şi cu un slogan tare drăguţ. Din cauză că ei nu făceau manifestaţie de dragul de-a o face şi pentru că veniseră să vorbească cu cineva ca, eventual, să şi rezolve nişte chestii, au strigat frumos şi în cor "ieşi afară, javră ordinară!" Scumpetea noastră de preşedinte a fost atât de drăguţ încât nu le-a făcut nimic pentru că au făcut această manifestaţie. În schimb, a ales să nu mai fie escortat de poliţie, ci de jandarmi. Mai apoi, şi-a dat seama că ăsta e un nou pretext de tăiat salarii. Aşa e Băsescu al nostru, pervers. Poliţiştii, au răspuns din nou la această mişcare. Ca rezultat al noii tăieri, câteva mii de oameni ai forţelor de ordine, vor pleca din ţară.
Până aici, sănătate, nu, siguranţă, nu, educaţie, nu. Şi nici pensionari nu mai avem. Măcar să avem noi generaţii. Cum am putea să avem urmaşi când, ca mamă, te gândeşti, înainte să naşti, cum şi din ce îţi vei creşte copilul? Criza atinge şi noile mămici. În loc de doi ani, concediul maternal se rezumă la un an de stat acasă. Cât despre indemnizaţia, care şi aşa era mică, ce să mai vorbim? Aceea, nici măcar nu mai există.
Ultima chestie pe care o spun şi cu asta am să închei, eutanasierea câinilor. Legea pentru eutanasierea câinilor comunitari este încă pe masa parlamentarilor. Pe 7 iunie, la ora 9:00 va avea loc un manifest al celor care sunt împotriva ei. Vă rog, mergeţi şi voi în parcul Izvor (scuarul de la intrarea Camerei Deputaţilor, unde sunt cele patru monumente de la Universitate). Marţi, 7 iunie, ora 9:00. Numărul de protestatari contează. Asta va atârna în balanţa pro sau contra legii. Mie, mi se pare o tâmpenie, sincer. În Europa, nu prea ai să vezi câini pe stradă, dar ei nu cred că îşi eutanasiază câinii, ci că îi duc în adăposturi şi că le controlează reproducerea. Asta aşa, apropo de România în Europa.
Cam asta ar fi tot ce vroiam să zic. Îmi cer scuze pentru faptul că acest post are o temă semi-politică, dar nu puteam rămâne pasivă la asemenea chestii. Prin urmare, am să închei. Bun venit în România! O Românie fără oameni, animale, sănătate, educaţie şi forţe de ordine, dar cu politicieni. Şi mai ales cu preşedinte.

Profesoara lui Badea

Poate că aţi auzit (sau poate că nu) despre noul titlu senzaţional de pe Antena 1 şi nu numai. Protagoniştii noului motiv de rating la TV sunt nimeni alţii decât Mircea Badea, realizatorul emisiunii "În gura presei", şi o profesoară în exerciţiu (al cărei nume nu l-am aflat) la un colegiu respectabil din Bucureşti.

Ce s-a întâmplat de fapt? Femeia cu pricina s-a prezentat în faţa blocului lui Badea la o oră foarte nesimţită, şi anume ora două noaptea. Doamna sună la interfon. Badea aude, se trezeşte speriat, când se prinde că interfonul era cel ce îl sculase din somn, răspunde, îi spune doamnei profesoare să plece şi o ameninţă chiar că va chema poliţia. Femeia să zicem că înţelege şi se opreşte din a mai suna. La ora cinci dimineaţa, doamna noastră se întoarce. De această dată, se postează frumos la uşa moderatorului TV sunând la sonerie. Din spusele lui Badea în interviu, înţeleg că soneria era una al dracului de enervantă. El se trezeşte din nou buimac. Până să ajungă la uşă, femeia începe să bată în uşă cu picioarele (asta încă ţinând apăsat pe sonerie). Badea al nostru sună la poliţie. Poliţia vine, o convinge pe doamna că nu este frumos şi corect ce face, o amendează (cu cât, habar nu am), face un proces verbal şi pleacă. 

La aproximativ o oră, femeia se întoarce. Din nou sonerie enervantă şi bătăi cu picioarele în uşă. Din nou poliţie, amendă, proces verbal şi toate cele. Poliţistul, de data asta, îi lasă numărul de mobil lui Badea. În caz că va mai avea nevoie. Bine a făcut poliţistul. La douăzeci de minute, profesoara la uşă. Aceeaşi poveste. Badea sună la poliţist. Până să vină poliţistul, însă, femeia de serviciu de pe scară a reuşit s-o sperie pe doamna în cauză şi până la urmă, a plecat.

Care era faza de fapt? Doamna profesoară jură că îl iubeşte pe Mircea Badea. Nu se cunosc, dar ea îi este o mare fană. Spune că este 100% zdravănă la cap, cum arată şi testele psihologice pe care profesorii trebuie să le facă în fiecare an. Mai mult, afirmă că Badea a chemat-o la el. Ştiţi cum mai zice el prin emisiune "veniţi la mine să vă convingeţi". Da, nimic anormal. Nimeni nu s-ar fi gândit să ia de bună această frază a lui. Doamna profesoară a făcut-o. În plus, susţine că el i se adresa ei personal şi nimănui altcuiva care avea televizorul dat pe Antena 3 (dacă nu mă înşel) şi care urmărea programul. Când moderatoarea emisiunii "Acces direct", Simona Gherghe, la care stimabila doamnă profesoară s-a prezentat, i-a spus femeii noastre că aceea este o frază aruncată de colegul ei, Mircea, în general şi că nu este ceva de luat de bună, profesoara a răspuns simplu. "El vorbeşte foarte codat. Dumneavoastră nu înţelegeţi ce spune."

Mă voi opri aici. Cred că nu mai e nevoie să specific cine e întreg la minte şi cine nu, cine are dreptate şi cine nu. Ce mă simt, în schimb, obligată oarecum să remarc este următoarea chestie. Cine spunea că învăţământul din România nu o ia în jos? Eu. Acum, văd încet, încet cum mă înşel în toate privinţele. Apoi, cine zicea că justiţia şi poliţia sunt cele mai eficiente două forţe de ordine? Ei pe dracu! I-a uite cât de repede a rezolvat o femeie de serviciu toată situaţia. România o ia în jos în toate privinţele şi îmi pare sincer rău. 

Ca să închei postarea tot cu subiectul cu care am început-o, tot ce pot să zic este "săracul Badea!" Nu e vina lui că are emisiune, dar nici vina ăleia nu e că e sărită. Dar haideţi să o lăsăm aşa. Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul!

Vară!

În mod oficial, a venit vara! Asta a fost una dintre cele mai frumoase zile! Grafitti, poze (multe multe poze), căldură, mâncare (!), prieteni, haine subţiri, râs în hohote, toate chestiile astea care au fost prezente azi mai toată ziua păreau să ţipe la mine "a venit vara, zâmbeşte!" Şi asta am făcut. Am zâmbit. Pentru că a venit vara şi pentru că e ziua noastră.
La mulţi ani, copii! Cum să primeşti, frate, cadou de întâi iunie un avion de la un ou de ciocolată Kinder?