Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

duminică, 31 octombrie 2010

Nu mă mai recunosc!

Ştim cu toţii că vine, la un moment dat, ziua în care te uiţi în oglindă şi zici "nu credeam că voi ajunge aşa vreodată!". Momentul ăsta a venit şi la mine. Şi e ciudat.
Mă simt din ce în ce mai departe de ceea ce iubeam odată, de ceea ce făceam odată, de tot ce făcea parte din zilele mele bune, de tot, într-un cuvânt. Simt că mă distanţez, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, de tot ce, altădată, era totul pentru mine. Şi e ciudat. Parcă Dumnezeu vrea să îmi spună că trebuie să las în urmă tot şi să plec departe, dar nu vreau! Vreau să rămân cum sunt şi vreau să fie tot ca înainte!
Vreau să scriu poezii din nou, să nu îmi îndrept părul cu placa, să îmi ascund relaţiile de bunică-mea, să copiez la geografie, să stau în Bucureşti, să fumez în drum spre şcoală, să mă machiez, să nu îmi fi schimbat parfumul, să mă uit după cinci băieţi de-o dată, cum făceam la doişpe ani, să beau Redd's de lămâie, vreau să fiu din nou eu!
Ca fapt divers, nu mă bucur că vine ziua mea. Nu îmi pasă că vrea să îmi ia mama chitară şi nu îmi pasă că vrea bunică-mea să îmi ia placă, nu îmi pasă ca fac paişpe ani sau că îmi fac buletin. Nu! Nu îmi pasă de nimic! Tot ce vreau e să mă întorc şi să îmi spun că nu o să mai fac niciodată prostia de a pleca. Pentru că ăsta e singurul regret pe care îl am. Regret că am fost atât de fraieră încât am plecat şi acum nu mai pot să mă întorc.
Şi mi-e frică să îmi pun din nou oglinda în faţă. Pentru că ştiu că iar o să găsesc ceva schimbat. Nu sunt eu, nu sunt tu, nu sunt ea, numai sunt nimeni. Nimeni din ce ştiam şi din ce vroiam să fiu. Mi-e dor de domnişoara cu părul în culori, de fata căreia nu îi păsa de nimeni şi de nimic, de fata care era ea aşa cum vroia ea să fie şi totul era bine. Şi de când am plecat, o caut pe fata asta. Când am s-o găsesc?

joi, 28 octombrie 2010

Film

Ţin să îţi mulţumesc prin postul ăsta pentru că m-ai întrebat cum ar fi filmul în care aş juca eu.
Aş juca aproape în orice film, dacă e s-o luăm într-un mod mai realist, dar dacă aş putea să aleg unul, aş juca într-un thriller romantic. Aş fi fata rea care pozează în fata bună cu cine trebuie şi care, la sfârşit, ar fi în închisoare şi ar muri acolo de supradoză. Şi da, sunt de acord cu cei care spun că e ciudat, dar asta e ce aş face pentru că mi se pare o poveste interesantă şi pentru că e ceva ce nu vezi la orice colţ de stradă. 
De ce aş mai face-o? Aş face-o pentru că aş putea să scriu scenariul, pentru că aş putea să joc într-un film şi pentru că de mult vreau să fac asta. Şi atenţie. Nu aş face-o nici măcar o secundă cu gândul că îmi va aduce faimă. Nu disper după ea. Poate mă voi gândi că îmi va aduce bani, dar mereu m-a durut în cot de afişe cu poza mea pe străzi şi încă mă mai doare. Asta poate când oi fugi de acasă. 
Şi dacă o fac vreau să am o tonă de machiaj pe faţă, să fie filmat toamna, dar niciodată vara pentru că vara este a mea! Vreau să fie un succes pentru că asta îmi va aduce oferte viitoare. Şi pe parcurs, cred că tot ce contează, la o adică, e să fiu mulţumită cu munca pe care am făcut-o, să zâmbesc, să îmi placă şi să cunosc lume. Niciodată nu uit faptul că vreau şi îmi place să cunosc şi să intru în contact cu lume.
Şi după ce termin filmările, tot ce mi-aş dori ar fi să îmi strâng toţi prietenii şi să mergem să vedem filmul pe ecran mare, la cinema. 
Cum ar fi filmul în care ai vrea tu să joci? Ce ai vrea de la el şi ce ai face după ce l-ai termina?

miercuri, 27 octombrie 2010

Trecutul

Trecutul. Da, singurul care poate stabili prezentul şi viitorul. Totul depinde de el. Am de gând să vorbesc despre asta pentru că am realizat că cu cât mai mult stau aici, cu atât mai dor îmi e de trecut şi de vremurile care au plecat undeva departe. Am ajuns să trăiesc din amintiri şi singurul lucru care mă ţine în picioare este speranţa că voi reuşi să readuc la viaţă toate amintirile într-o zi şi că toate visele promise vor deveni realitate. 
Nu e uşor să ştii că tot ce iubeşti şi toate lucrurile pentru care luptai odată au plecat de-o dată undeva departe şi nici măcar tu nu ştii sigur când o să vină înapoi. Şi nu vorbesc neapărat de oameni. Vorbesc de locuri, obiceiuri, lucruri banale pe care le făceam, iar acum au dispărut. Chestii pe care nu le remarca nimeni, dar care stăteau la baza zilelor mele au fost forţate să rămână acolo. Acolo, cu ai mei, cu străzile înguste, cu blocurile înalte, cu prietenii pe care nu am degete să-i număr, cu fericirea, familia şi multe altele pe care nu mai sunt în stare să mi le amintesc. 
Ce e cel mai rău, ce, practic, te termină, este sentimentul de a şti că nu poţi face nimic ca să schimbi ceva. Şi doare ca dracu să fii prins într-un oraş, undeva departe de ce iubeşti şi să îţi aduci aminte de toate. Şi mereu e la fel. Toţi ne vom dori mereu ce nu avem, iar când vom avea, nu vom da doi bani pe chestia aia. Mi-am dorit al naibii să plec din Bucureşti (din cauza certurilor şi a atmosferei despre care nu o să vorbesc), dar acum aş da orice doar să mă pot întoarce. Şi aş fi în stare să merg până acolo pe jos, să traversez oceanul înot şi să merg tot drumul desculţă doar dacă aş şti că nu o să mai plec niciodată. 
Recunosc că am greşit. Ştiu. Toată lumea greşeşte. Sunt conştientă că nu se mai poate trăi în România şi ştiu că statul e corupt, că toţi se uită la tine gândindu-se cum să te fure şi că legea se respectă doar când iese profit. Ştiu. Dar cu anarhia asta care se minte că e ordonată, aş vrea să mă întorc în România care minte Europa şi se minte singură că este o ţară democrată. Nu o să mă apuc să vorbesc despre noţiunea de democraţie şi despre România care nu are nici cea mai vagă idee ce înseamnă. Tot ce vreau să zic este că, bună sau rea, este locul în care m-am născut, locul care m-a crescut şi m-a format ca om.
Dacă mai stau mult aici, trăind din imaginea unui trecut fericit şi luminos în care toţi zâmbeam şi eu eram fericită, voi fi forţată să mă schimb. Şi de asta fug cel mai tare. Nu vreau să mă schimb. Pentru că o schimbare la ora asta înseamnă să uit de unde am plecat. Se poate spune că îmi e frică de schimbare. Şi poate nu frică. Groază! Mi-e groază să mă gândesc că peste un an sau doi o să zic că e ok şi că mă întorc când m-oi întoarce, că o să fac în sfârşit cum zice mama şi o să o las mai moale cu "ăia de prin România", mi-e groază de toate chestiile astea. Iar dacă se întâmplă, nu o să mă mai recunosc. 
Partea proastă cu amintirile şi cu dorul este că nu poţi să dai timpul înapoi şi nici să trăieşti în trecut pentru că înnebuneşti. Tot ce vreau este să mă trezească cineva din visul ăsta căruia ei îi spun realitate.

Inspiraţia mea

Ok, am de gând să vorbesc despre locul de unde îmi iau ideile şi poate o să vi se pară ciudat, dar până la urmă, sunt o ciudată într-o lume în care a fi ciudat înseamnă a fi diferit.
Inspiraţia mea vine din multe locuri. Nici nu ştiu de unde să încep şi nu cred că pot spune exact din ce îmi vine inspiraţia. Pot să pescuiesc o idee din orice chestie pe care o văd. Şi ştiu că pot, dar de cele mai multe ori sunt prea adâncită în problemele din jur şi las totul să treacă pe lângă mine. Ideea e că, dacă scriu ceva, înseamnă că am apreciat o tâmpenie din toate cele care mă înconjoară. Cât de bine arată ce am scris, însă, face diferenţa între o tâmpenie pe bune şi o sursă de inspiraţie ca lumea. Dacă vă place, înseamnă că am ales ce trebuia. 
Cum să vă explic? Aş putea să mă chinui juma' de zi ca să vă explic reacţia chimică dintre hidrogen şi oxigen, dar nu cred că ar fi aşa de interesant cum ar fi ceva ce poate vedea oricine la orice pas, ca o chestie pe care am trăit-o, din care unii pot învăţa ceva (fără ca asta să însemne că din tot ce scriu sau zic se poate învăţa ceva) sau, pur şi simplu, o chestie care mi-a atras atenţia.
Mă întreba cineva, acum ceva timp, cum fac să scriu aşa pe blog. I-am zis că tot ce fac e să îmi aleg un subiect şi să bat câmpii pe marginea lui, iar la sfârşit, să mă uit ce iese. Şi asta este chiar tot ce fac. Şi da, este la fel de uşor cum pare, dar poate nu mă chinui să scriu cât mă chinui să mă gândesc despre ce să scriu. Subiectul e cel mai greu de ales în momentul în care ai o mie de idei în cap, iar atunci când vrei să te agăţi de una, dispar toate.
Inspiraţia îmi vine noaptea, undeva între miezul nopţii şi ora două. De-aia stau aşa de târziu, pentru că ştiu că în timpul zilei nu sunt în stare să gândesc. Pentru că ziua mă iau cu altele. Mai vorbesc cu cineva, mai dau un mail, beau o cafea, fumez o ţigară, desenez, pun o scrisoare la poştă, mă duc la baie, mănânc, sună telefonul şi aşa nu mă mai aleg cu nimic din zi. Pentru că trebuie să îmi şi scriu, să iau o pauză, să mă plictisesc măcar cinci minute şi să visez cu ochii deschişi. Dacă nu fac asta, nu pot să scriu nimic.
Şi am bătut câmpii şi de data asta. Pentru că asta este absolut tot ce fac. Şi dacă îmi întreb prietenii de subiecte, este pentru că îi am şi pentru că mereu or să mă ajute. Cum am zis şi la început, inspiraţia mea vine dintr-o grămadă de locuri.

marți, 26 octombrie 2010

Drogurile

Pentru cei care nu ştiu deja că nu sunt dependentă nici măcar de ţigări sau băutură, nu mă refer la tipul ăsta de droguri. Mă refer, în schimb, la chestiile de care sunt dependentă şi fără de care viaţa mea nu ar putea să existe.
Nu o să mă chinui foarte mult cu un intro şi o să intru direct în idee. Nu aş putea trăi fără prieteni. Pentru că ei sunt singurii (în afară de familie) care vor fi alături de tine mereu. Ei sunt cei care vor şti să râdă şi să plângă cu tine, cei care te vor lua exact aşa cum eşti şi nu vor vrea să te schimbe. Vor fi cei care îţi vor spune că nu e ok ce faci şi, chiar dacă nu o să faci cum zic ei, când o să te arzi şi o să vii la ei, nu or să zică "ţi-am zis eu", ci "lasă că o rezolvăm". Vor fi cei care nu se vor simţi aiurea dacă te trezesc la doişpe, cei care vor veni cu tine la bere chiar dacă nu beau sau cele cărora te vei oferi să le faci părul şi machiajul cu o oră înainte de petrecere. Şi n-aş putea vreodată să trăiesc fără genul ăsta de oameni din cauză că ei dau culoare zilelor. N-are farmec să te trezeşti spunându-ţi "altă zi în care nu am cu cine să ies sau să vorbesc". Prietenii vor fi mereu cei care vor considera că e de datoria lor să nu lase chestia asta să se întâmple. 
Un alt lucru fără de care nu pot să trăiesc (şi dacă nu ştiaţi, sigur v-aţi dat seama până acum) este scrisul. Dimineaţă (mai rar, pentru că dimineaţa dorm), după-amiază, seară sau noapte, nu contează. Dacă am o idee de care pot să mă agăţ, scriu. Am început de mult, am tratat chestia asta cu indiferenţă şi nu mi-am dat seama că este imposibil să trăiesc fără ea până nu am încercat să mă las. Am zis că, dacă nu mai am pentru cine să scriu, măcar să nu îmi mai pierd timpul degeaba, dar nu m-am putut opri. Pentru că ideile au curs râu şi nu s-au mai oprit. După un timp, cititorii au devenit problema, dar m-am descurcat cu ajutorul unor prieteni vechi şi am trecut peste. 
Ultimul lucru despre care vreau să vorbesc este el. Şi ştiu că se vor trezi unii să zică că e prea devreme să zic că nu pot să trăiesc fără un tip. Poate că e prea devreme, dar nu cred că e aşa de mult că nu pot cât e că nu vreau. Nu vreau să se termine. E exact ca euforia. E starea aia de bine în care intri şi când se termină tot ai mai vrea. E acelaşi lucru. Şi când o să se termine, jur că o să mai vreau. Dar trecând peste detaliile de genul ăsta, nu îmi văd viaţa fără el pentru că este primul care s-a descurcat să îmi fie iubit, prieten, tată şi frate. A ştiut să mă ia exact aşa cum eram şi a reuşit să se descurce să stea atât cu una care se plictisea de oricare după o săptămână. Şi ai făcut toate astea şi multe altele văzând ce e în spatele feţei machiate. Ai văzut din ce sunt făcută şi nu ai aruncat cu vorbe în vânt. Apreciez!
Şi cred că astea ar fi toate chestiile fără de care mi-ar fi absolut imposibil să trăiesc. Nu sunt aranjate în ordinea importanţei. Toate sunt pe primul loc. Dacă sunt drogurile mele, sunt chestiile care mă completează şi mă definesc. Vreau să le mulţumesc celor care s-au regăsit în postarea asta. Vă mulţumesc tuturor!

Zi de iarnă

O zi de iarnă? Să mă gândesc. Ar trebui să fie, în primul rând, între Crăciun şi Anul nou ca să nu mai am nicio treabă cu cadourile. Apoi vreau aşa: vreau să mă trezesc la nouă şi să mă gândesc zâmbind că sunt singură acasă, deşi nu îmi pot aminti de ce. Vreau să mă spăl, să mă îmbrac şi să mă aranjez într-o reluare totală, dar nu din lene ci din cauză că nu am niciun motiv să mă grăbesc. Vreau să îmi fac o cafea şi să fumez o ţigară fără să îmi fie frică că diseară se va simţi mirosul. Apoi, pot s-o mai ard aiurea încă vreo oră, vorbind la telefon, visând cu ochii deschişi sau făcând orice altceva după care să mă aşez la masă, să mănânc şi, după ce termin, în timp ce spăl vasele, să mă suni tu. 
Pe la ora două vreau să ieşim afară, să luăm două beri şi un pachet de ţigări şi să mergem în scara cuiva care are calorifer. Şi vreau să pierdem timpul în scară bând, fumând şi vorbind naiba ştie despre ce. Vreau apoi să te ridici brusc şi să îmi întinzi mâna, să mă scol de pe scară greu şi să merg strâmb, dar vreau să zâmbesc. Da, vreau să am pe faţă zâmbetul ăla tâmp de om beat care nu ştie cum mama mă-sii a ajuns în locul în care e, dar totuşi îi place cum arată. Vreau să plecăm din scară şi să mergem numai tu ştii unde. Pe drum, vreau să te întreb de o mie de ori unde mă duci şi vreau să-mi răspunzi mereu "aşteaptă". Şi tot întrebându-te unde mergem, vreau să ajungem la biliard pentru că n-am mai jucat din martie. O oră îmi ajunge şi pe urmă vreau să mergem încet spre casă, să mă bucur că nu e zăpadă pe jos şi că nu mi-a sunat telefonul. Deşi nu e nimeni acasă, nu vreau să te iau sus pentru că n-am apucat să fac curat cu o seară înainte şi nici azi-dimineaţă.
Apoi, vreau ca ziua să meargă normal. Vreau să le sun pe ele, să le întreb ce fac, cum le-a fost ziua şi să le zic şi eu de ziua mea. Vreau să mă aşez pe măsuţa de lângă geam şi să ascult muzică privind zâmbind peisajul de afară de parcă, chiar şi fără zăpadă, tot ar fi ceva. 
Vreau să mănânc seara pe la şapte, să fac un duş, să-mi pun un film şi, după ce se termină, vreau să adorm la telefon cu tine undeva în jur de miezul nopţii. Iar a doua zi... Mai văd eu dup-aia.

luni, 25 octombrie 2010

Îmi pare rău

Da, regretele. Regretele pe care toţi negăm că le-am avea, dar totuşi le are toată lumea. Problema e că suntem mereu prea grăbiţi, superficiali şi nepăsători ca să observăm că, de fapt, acţiunile noastre ne dor. 
Vreau prin acest post să îţi spun că îmi pare rău. Da, copil. Îmi pare rău pentru că am greşit. Am greşit aşa de mult încât nici nu ştiu cum să îţi explic ca să înţelegi şi ca să nu te superi.
Mai ştii când a început toată perioada asta de doi lei, nu? Când am fost obligate să o mai rărim şi să ne ascundem timid prietenia în spatele unor minciuni ce aveau să ne ţină împreună. Sigur mai ştii. Şi ţi-am zis, puţin după chestia asta, că a început să-mi meargă capul, ca de obicei într-un scop tâmpit, şi ţi-am zis că nu o să mai ţină după ce expiră timpul. 
Greşeala mea a fost că, înainte de a-ţi zice, am zis că îmi bag picioarele şi că nu o să fie un capăt de ţară, că o să zic "asta e" şi o să trec mai departe. Puteam să fac asta şi încă aş mai putea, dacă s-ar întâmpla. În schimb, lucrul pentru care îmi pare rău şi care mă face să mă simt ca ultimul om în faţa ta este faptul că eram dispusă să renunţ cu atâta uşurinţă la persoana care mi-a fost alături indiferent de situaţie, oră sau cine era implicat. M-ai înţeles şi m-ai acceptat aşa şi ai fost printre puţinii oameni care m-au cunoscut până la capăt şi nu au încercat să mă schimbe. Mi-ai fost cea mai bună prietenă şi nu ne-am certat, m-ai făcut să zâmbesc când nu mai ştiam ce-i ăla zâmbet, m-ai prins mereu când era să cad şi ai făcut toate astea zâmbind şi fără să aştepţi nimic în schimb pentru că, aşa cum spuneai tu, "făceam deja destule pentru tine".
Ei bine, uite că eu, omul care făcea atâtea pentru tine, după capul tău, a fost omul care putea să renunţe în orice secundă şi era dispus să o facă cu foarte mare uşurinţă. Ăsta e lucrul pentru care îmi pare rău. Îmi pare rău pentru că am fost aşa de egoistă încât nu mi-am dat seama că cineva ca tine nu merită nepăsare, indiferenţă şi un final brusc. Ci merită să lupţi ca să îl păstrezi lângă tine. Chestie pe care eu, până acum, când mi-am dat o palmă în cap şi am zis "ce naiba fac?", nu am făcut-o. Şi ştiu că poate tu o să-mi zici "e ok, doar eşti tu", dar eu sunt frustrată. Şi mă simt ca dracu pentru că am făcut toate chestiile astea şi da, îmi pare rău şi da, intru în pământ de ruşine şi da, mă simt mai jos decât tenişii pe care îi am în picioare şi să nu te prind că îmi spui că nu am de ce! Pentru că am! Era să las să cadă lângă mine omul care mi-a salvat fericirea meschină de mai multe ori decât pot să număr. Şi nu aveam de gând să fac nimic în privinţa asta.
Dacă nu citeşti postul, aş fi în stare să alerg desculţă până la tine ca să îţi spun că îmi pare rău pentru ceva ce tu nici măcar nu ştiai că am făcut. Şi te rog, anunţă-mă că ai citit ca să stau liniştită.
Şi acum, pentru restul care vor citi chestia asta, nu îmi e ruşine să spun că îmi pare rău. Vreau să ştie toată lumea că am fost atât de nepăsătoare încât era să las să treacă pe lângă mine unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut. Şi fac asta pentru că aşa sunt eu. Când e greşeala mea, o recunosc. Sunt genul de om care zice "da, am făcut-o!". Nu mă ascund după degete când fac tâmpenii. Pentru că ştiu că le fac şi o să le fac mereu. Nimeni nu e perfect!
Tot ce vreau acum, e să mă ierţi. Vreau să aud acel "stai liniştită, e totul ok" şi să o luăm de la capăt. Vreau să o luăm de la capăt pentru că nu puteam găsi pe cineva care să poată să fie cum eşti tu. 

duminică, 24 octombrie 2010

Mi-e dor

Ştiţi cu toţii sentimentul de a îţi fi dor de ceva. Orice ar fi, când simţi asta, doare.
Într-un fel ciudat, chiar şi pentru mine, am descoperit că, încet încet, vreau din ce în ce mai mult să pot da timpul înapoi şi să mai fiu copila de altădată, când nimic nu mergea prost şi viaţa era frumoasă. Aş vrea, dacă s-ar putea, să adorm într-o seară şi să mă trezesc a doua zi cu soarele în ochi, înapoi la ce eram şi cineva să îmi zică "doar ai visat, totul e bine". Vreau să mă întorc în timp şi să îl îngheţ în vremea în care eram toţi împreună şi râdeam la orice tâmpenie din cauza berii. 
Ce vroiam să zic de fapt este că îmi e dor de o grămadă de chestii la care, de când am plecat, nici nu m-am mai gândit şi le-am conştientizat de-abia acum. Destul de puţine, ce-i drept, dar există. M-am apucat să fac o lista a lucrurilor de care îmi e dor. Şi da, ştiu, e ciudat şi e trist, dar pur şi simplu îmi e dor de toate chestiile astea care, pentru voi, poate par banale! Şi ştiu că sunt banale! Dar sunt lucrurile mici care îmi definitivează existenţa şi dau culoare zilelor gri. 
Nu ştiu ce introducere să fac pentru o astfel de chestie, având în vedere că nu am mai făcut aşa ceva niciodată, aşa că nu o să mă străduiesc prea mult şi o să o spun direct. Astea sunt toate chestiile la care am fost în stare să mă gândesc. Îmi e dor de el şi de ei, de toţi prietenii, colegii, cunoscuţii şi de toată lumea pe care am văzut astă-vară. Şi aici vreau să zic chiar toţi, fără excepţie. Gen, şi ăia care îmi cereau ţigări. Îmi e dor de berea de pe bordură şi de cele trei sau patru ţigări pe care le-am fumat zilnic în ultimele două săptămâni. Îmi e dor să ies cu ea în Moghioroş şi să mergem să fumăm. Îmi e dor de cele trei ore pe care aveam voie să le stau afară, de toate locurile în care am fost, de pozele pe care le-am făcut, de zâmbetele alea largi şi sincere, de căldura de afară, de hainele subţiri, de sentimentul de fericire şi poftă de viaţă fără motiv şi de banii pe care i-am ars fără să dau explicaţii. Îmi e dor de radio-ul pe care îl ascultam dimineaţa, de ea şi de cele trei zile în care am stat împreună, de trenurile din România, de aerul curat de la munte, de Redd's cu aroma de lămâie pe care aici nu îl găsesc şi de pachetul de Vogue roz pe care bunică-mea l-a confundat cu iPod-ul şi mi-a luat numai brichetele. Îmi e dor de şcoală, de Matache al nostru care va rămâne al nostru, de profa de engleză, de profa de fizică şi de ultima bancă în care stăteam. Îmi e dor de prietenii pe care i-am lăsat acolo în iunie, când am plecat prima oară. Îmi e dor de lumea de care m-am despărţit atunci, dar îmi e dor de ei aşa cum erau, nu aşa cum sunt acum pentru că o grămadă s-au schimbat enorm. Şi sunt unii care pe bune ştiu ce zic. Îmi e dor de nopţile pierdute la telefon, de mesaje, de senzaţia de a şti că trebuie să îţi mai rămână măcar şaizeci de minute, de zilele în care am fost singură, de dimineaţa în care m-am trezit la şapte, dar a meritat, de muzica pe care am tras-o şi de ultima zi care a fost cea mai frumoasă. Şi tocmai eram pe cale să închei când mi-am amintit că nu am zis nimic de ameţeală. Îmi e dor de prima bere cu ei, în spatele bisericii, îmi e dor de ziua când am ieşit cu ea la bere. Şi îmi e dor de ziua aia pentru că a fost ciudată, pentru că după ce am băut cutia mea de Holsten, n-am avut nimic, dar după alea cinci guri de Redd's de la ea nu mai ştiam să merg. Şi mi-am băgat picioarele pentru că ştiam că mă fac varză de la Redd's, dar şi pentru că, după bere am ieşit cu el şi eram aşa de varză încât nu mai eram în stare nici măcar să simt. Îmi e dor de ziua în care am ieşit cu ea din nou, am luat două beri şi am mers în Poli. Şi am băut Redd's de la mine şi Redd's de la ea pentru că niciodată nu e în stare să o termine. M-am făcut iar praf şi iar n-am mai ştiut să merg drept, dar am cunoscut lume şi am învăţat să trag în piept şi iar am ameţit de la asta! 
Mi-e dor de toate chestiile pe care le-am făcut astă-vară, când am venit şi asta e tot ce sunt în stare să îmi amintesc acum. Dacă am uitat ceva, îmi cer scuze şi ascult.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Octombrie nebun

E şase dimineaţa. Mă trezesc şi aud o încercare de a închide uşa de la intrare fără zgomot. E şase şi e întuneric. Fără să aprind lumina, mă ridic din pat. Mă sprijin de perete şi mă gândesc iar. Revăd şi analizez pentru câteva secunde gândul care mi-a trecut prin cap când m-am trezit. Gândul ce mă înfioară şi nu mă lasă-n pace. Aceeaşi imagine. Aceeaşi care m-a trezit de fapt. Imaginea copilăriei şi a fericirii. Parfumul trecutului, adierea caldă a vântului, zâmbetele, cuvintele, plăcerea şi apoi... Apoi nopţile nedormite şi lacrimile amare. Ţipetele mute şi zecile de vise promise. Minciuni! Minciuni conştiente şi frumoase, menite să aducă zâmbete şi fericire, dar care te lasă la sfârşit cu o mie de lacrimi plânse pentru acelaşi vis promis şi uitat de mult într-un tablou al copilăriei în care toţi zâmbeam. 
Dar de-o dată deschid ochii şi împing peretele cu toată forţa. Încep să alerg prin casă cu gândul nebun al unui condamnat ce are şansa să evadeze. Mă îmbrac cât pot de repede, mă pieptăn, îmi iau haina din cui şi plec. Nu mai ţin cont că e şase dimineaţa. Încep să alerg. Şi alerg cât pot de repede până în gară unde mă grăbesc să prind trenul către Victoria. Nu merg decât o staţie şi mă dau jos pentru metrou. Mă urc în primul care vine şi îl schimb după vreo cinci staţii. Celălalt avea să mă ducă unde vroiam să ajung. Cam în juma' de oră sunt la Bank. Mă gândesc să cobor, dar nu îmi arde de aglomeraţia, anarhia şi zgomotul din inima metropolei. Merg mai departe şi într-o oră sunt unde aveam de gând să fiu.
E ora opt. Răsare soarele încet. Ies cu paşi mici din staţia de metrou. Nu mă mai grăbesc, nu mai alerg, m-am mai liniştit, dar sunt încă răvăşită. Încă nu pot să realizez că n-am ce să fac şi că asta este. Pentru că e vorba de vise şi de idealuri interzise, iar acest amalgam de gânduri, amintiri, promisiuni şi sentimente este bateria ce alimentează cu egoism acelaşi sistem meschin care m-a adus aici. Sistemul pe care nu l-am putut înfrânge. Pentru că sentimentele sunt mai puternice decât orgoliul şi decât raţiunea. Pentru că asta, pe de-o parte, este tot ce am vrut. Să fug departe şi să mă prindă dimineaţa într-un pub, în Camden Town. 
Am intrat la acelaşi pub de pe marginea canalului. Am comandat o cafea pe care, mai apoi, am băut-o în grabă. Ceva iar nu era bine. Iar aveam sentimentul care mă condusese şi până atunci. Simţeam că trebuie să fug. Şi tot ce am mai făcut a fost să las pe masă zece lire. Am început din nou să fug. Trebuia să plec din Camden! Nu ştiam de ce. Pur şi simplu trebuia să o fac. Şi am făcut-o.
Am schimbat metroul după vreo oră şi un pic şi m-am dus în locul în care mi-am promis că o să fiu din săptămână în săptămână şi nu am mai ajuns. M-am sprijinit de un perete obosită, după ce am alergat acolo de la staţia de metrou, fără să îmi mai pese dacă desenul era proaspăt făcut şi mi se lua vopseaua pe spate. Ora zece! Ora zece şi fumez o ţigară la Waterloo în pasajul pietonal. Ora zece şi stau sprijinită de un perete cu graffiti gândindu-mă la cai verzi pe pereţi în loc să fac poze. Ora zece şi cinci. Îmi termin ţigara şi fug. 
Fug şi mă urc într-un autobuz pe care îl schimb după vreo oră. Aproape de casă, îmi sună telefonul, dar nu vreau să răspund. Mă opresc în parc şi, fără să îmi mai pese de frigul pe care am uitat să îl simt, mă aşez pe un buştean cu capul în mâini. Fumez altă ţigară. Fumez şi, aşa cum fumul dispare în aer, aşa dispar şi visele uitate pe care nu le mai ştim. Ţigara se arde. O sting, rămân puţin privind în jos după care mă ridic brusc şi fug. 
Alerg până în faţa casei. Nu e mult, dar încep să simt oboseala. Şi mai am puţin şi ajung. Parcă acum, locul de care fugeam, este cel care îmi poate oferi bucăţica de fericire. Dar e prea târziu. Pentru că tot ce văd e o clădire arsă. Şi tot ce simt e durere, frică şi o oboseală incredibilă, iar pe scări stau trei persoane cu privirea în pământ. Din păcate, le recunosc chipurile desfigurate de arsuri. Nu înţeleg ce caută acolo, dar şi ele mă recunosc. Şi privirile lor nu prevestesc nimic bun. 
Fug din nou şi le aud paşii în spatele meu venind din ce în ce mai aproape. Oraşul e şi el ars. Nu înţeleg nimic. Şi nici nu am timp să mă gândesc. Îi aud pe cei trei strigându-mi numele. Ţip şi alerg mai departe, dar mă împiedic de dalele de pe trotuar şi cad. Nu apuc să mă ridic în timp util, iar totul se termină. Nu mai am unde să fug. Sunt înconjurată de cei trei şi, în loc să mă bucur că îmi pot trage sufletul şi că nu mai trebuie să alerg, tot ce pot simţi e frica ce îmi curge prin vene şi o mână rece ca gheaţa care atinge mâna mea. Timpul! Asta a fost toată problema mea! Nu mai aveam timp! Îmi aud telefonul sunând şi vreau să răspund, dar nu mai pot mişca nici măcar un singur muşchi. 
Şi m-am trezit! M-am trezit în aceeaşi cameră, înconjurată de aceleaşi lucruri, dar într-o nouă zi. Telefonul suna pe noptieră, dar nu am mai răspuns. Eram transpirată şi îmi era sete. Şi dintr-o dată, parcă nu am mai putut să simt nimic. M-am întors pe partea cealaltă şi tot ce am fost în stare să zic a fost "octombrie!"

marți, 19 octombrie 2010

Călătoriile

Da, am ajuns şi aici. Sunt destul de sigură că ştim cu toţii exact despre ce voi vorbi, aşa că îmi voi lua libertatea de a trece peste introducerea clasică şi deja plictisitoare cu "ce e de fapt?".
Îmi place să călătoresc. Farmecul este că, oriunde te-ai duce şi oricât ai sta, nu există loc pe lume care să nu aibă ceva care să îţi placă. Nu există un oraş care să nu te impresioneze cu nimic. Când vii de undeva, este absolut imposibil să nu ai măcar o singură amintire frumoasă. Plus că un oraş nou este o oportunitate nouă. Călătorind, ai şansa de a vedea, învăţa şi experimenta anumite chestii.
Apoi mai e tradiţia cadourilor. Ştiţi cu toţii faza în care spui cuiva "plec la...". Există două posibile răspunsuri. "Să îmi aduci şi mie..." al prietenului care nu este sigur dacă aveai de gând să îi iei sau care vrea ceva anume sau "sper să te distrezi" al prietenului care este siigur că îi vei lua ceva. Şi ştiţi cu toţii că, indiferent dacă vi s-a cerut sau nu, o să luaţi ceva cât de mic pentru oricine.
O călătorie e genul de loc din care vii cu poze, cadouri, prieteni, amintiri şi impresii şi nimic nu se compară cu asta. E genul de experienţă care mereu o să te lase la modul "wow". Pentru că de peste tot poţi să iei ceva bun. Şi un oraş e genul de chestie care chiar te poate fascina.
M-am plimbat cam prin toată România. Singurul oraş în care nu am fost în stare să ajung e Sibiul şi nici nu cred că o să fac asta curând. În rest, nu m-am plimbat mult prin Europa şi nu îmi e ruşine să o zic. Am văzut Grecia de două ori şi UK-u' unde trăiesc. Bine, UK-u' nu se poate spune că l-am văzut pentru că nu am ajuns decât în Londra şi în Brighton. Vreau să văd Parisul. Ştiu, visul oricărei femei e să ajungă la Paris. Nu e chiar aşa. Vreau să îl văd pentru că suna interesant şi pentru că mi se pare inutil să învăţ franceză dacă nu o să ajung niciodată la Paris. Apoi, vreau să văd ce se poate vedea şi să cumpăr parfumuri.
Acum, lăsând ce am vizitat şi de ce vreau să merg în Paris la o parte, aş vrea să îmi fac bagajul într-o zi şi să plec cu trenul având în cap să vizitez Europa toată şi să mă întorc când o fi. La cel puţin două luni, oricum. Vreau să mă întorc cu haine, suveniruri, cadouri, vederi şi multe multe multe poze. Vreau să mă opresc în mijlocul unei pieţe goale şi să stau în ploaie cu valiza lângă mine şi cu privirea în sus. Vreau ca singurii bani rămaşi când vin să fie doi euro cu care să nu mai am ce să fac pentru că nu schimbă nimeni monede la exchange. Şi vreau ca singurul lucru la care mă voi gândi să fie că a fost cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea.
A călători înseamnă a vedea. Şi a vedea înseamnă a cunoaşte.

luni, 18 octombrie 2010

Caracterul

Da, vorbesc din nou despre chestia asta. Singura chestie pe care v-o cer. Din păcate, puţini dintre voi pot să îndeplinească această condiţie şi mulţi dintre voi s-au ars când m-au cunoscut din cauza asta.
De obicei, singura situaţie în care mă enervează lipsa de caracter şi lipsa de educaţie elementară, este situaţia în care ajung eu rău. Şi nu contează dacă a ajunge rău înseamnă a nu fi prezentat de persoana cu care eşti şi a nu putea intra în discuţie sau înseamnă a fi etichetat. Acum, ştiu că am stârnit o posibilă potenţială reacţie în capetele luminate care îmi vor zice că sunt egoistă şi că nu mă gândesc cu cine umblu atâta timp cât nu mă afectează în mod direct pe mine. O să vă răspund calm. Nu încerc să schimb lumea pentru că nu o să pot. Nu sunt aici ca să fac educaţie nimănui. Ideea este că atunci când cel de lângă mine face ceva ce mă vizează, e normal să vreau măcar să port o discuţie cu persoana respectivă, nu?
Trecând peste partea introductivă care deja s-a lărgit mai mult decât plănuisem, da, dacă scriu asta acum este pentru că m-am ars din nou. Ştiu, am făcut-o, m-am încrezut în cine nu trebuia, s-a întâmplat, nu este un capăt de ţară! Mâine se va rezolva tot, iar eu voi trece mai departe fără nicio zgârietură. Nu poate să mă afecteze cu nimic o discuţie deschisă, părerea mea.
Ce am făcut, am vrut să găsesc pe cineva cu care să pot să port o conversaţie decentă în româneşte. Am găsit. Din nefericire pentru mine, nu ştiam la vremea aia că faptul că e băiat mă va afecta aşa de mult. Era un tip din Craiova. Era cu un an mai mic ca mine, era mai scund ca mine, am zis că nu am de ce să îmi fac probleme şi m-am relaxat. Asta a fost cea mai mare tâmpenie pe care am făcut-o de când l-am cunoscut. După nici o săptămână, nu mi-am dat seama cum, toată lumea dintr-a opta zicea că ies cu el. Şi nu, nu ieşeam cu el. Nu ies cu tipi mai scunzi ca mine. Toate astea ca să aflu mai târziu că scurgerea asta de informaţii eronate venea chiar de la el.
Recunosc, am fost fraieră, mi-am răcit gura degeaba timp de două săptămâni şi am zis de atâtea ori că îmi bag picioarele şi că nu mă mai interesează şi din nou m-a tras ceva înapoi în povestea asta idioată despre adevăr şi minciună.
Ce vreau să vă zic, nu de parcă nu aţi şti, e că atunci când vrem ceva, tindem să credem orice doar ca să ne atingem scopul şi, de cele mai multe ori, nu vedem adevărul care se ascunde timid în spatele minciunilor care ne fac să ne simţim aşa de bine. Nu e bine. Pentru că ajunge totul într-un punct în care se arde toată lumea care e băgată.
Şi în mod normal, aş zice "băga-mi-aş picioarele! Cum ajunge să se întâmple asta mereu?", dar de data asta chiar nu îmi pasă pentru că nu am pierdut absolut nimic. Chiar am câştigat o grămadă. Şi sunt fericită. Am învăţat cam a treia oară să nu fac compromisuri de niciun fel pentru ambiţiile prosteşti.

duminică, 17 octombrie 2010

Toamna

A venit toamna. (Ştiu, am observat târziu.).
Nu ştiu de ce simt nevoia să vorbesc despre anotimpul ăsta. Îmi place toamna. Ajungi să mai respiri un pic, ajungi să observi culorile, peisajul, începe şcoala, îţi vezi prietenii, într-un cuvânt, e un anotimp plin de oportunităţi şi de lucruri bune. Îmi place toamna pentru că mă inspiră, pentru că pot să dezgrop din negura anului trecut latura sensibilă care se plimbă prin ploaie, se uită pe pereţi, priveşte pomii cum dansează în adierea de vânt şi  zâmbeşte. Da, zâmbeşte pentru că este frumos. Şi pentru că iubesc toamna. 
O iubesc deşi nu mai pot să o împart cu cei care dădeau culoare în viaţa mea alb-negru. Dar ştiu că mă voi întoarce într-o zi şi ştiu că va veni un timp în care vor dispărea regretele, părerile contradictorii şi lucrurile mai importante decât cei de care ai nevoie ca să îţi trăieşti viaţa aşa cum o ştii, iar atunci se va repara tot şi va fi totul la fel ca acum nici un an. Şi ştiu că atunci nu va mai conta nimic din ce am făcut sau zis înainte. Va fi momentul în care, pur şi simplu, totul va fi ca înainte şi toată lumea va zâmbi. Dar deja deviez de la subiect.
Vroiam să vă zic doar că toamna este mai specială din multe puncte de vedere. E anotimpul care mă inspiră şi care, practic, nu mă lasă să trăiesc mai mult de o săptămână fără să pun ceva pe foaie. E anotimpul care îmi umple agenda cu versuri, caietele cu poveşti fictive şi blogul cu păreri, întâmplări şi "gânduri la miezu' nopţii". E anotimpul care mă face să visez. Practic, e anotimpul în care se întâmplă tot. 
Toamna încep să mă gândesc inconştient la ce am de gând să fac mai departe. Şi "mai departe" poate să însemne mâine, săptămâna asta, luna asta, anul ăsta sau anul viitor. E anotimpul care îmi dă cele mai multe palme în cap şi îmi spune că ar trebui să fac altceva. E un anotimp al schimbării şi al deciziilor. Şi în perioada asta toată lumea îmi spune că sunt o ciudată şi că mă port ca un copil, când defapt, am o gândire mai matură şi mai profundă ca niciodată. Asta se întâmplă din cauza faptului că, dacă azi vreau ceva şi mâine nu merge, poimâine o să vreau altceva. 
Toamna mi s-a zis că o să fiu mereu "domnişoara cu părul în culori" din cauza mentalităţii pe care o am. Să vă zic o chestie. Dacă trebuie să fiu domnişoara cu părul în culori ca să am gândirea asta şi ca să trăiesc viaţa asta, o să fiu! Pentru că nu aş putea să mă schimb pentru nimic în lume. Nu îmi văd viaţa fără stilul ăsta. Şi totul e perfect exact aşa cum e acum.
Toamna e anotimpul fără de care viaţa mea nu ar fi viaţă. Şi nu pot să îmi dau seama cum ar putea fi altfel ca să mă simt bine!

Lumea mea

Mi-a pus cineva, acum câteva zile, o întrebare foarte drăguţă, şi anume, cum ar fi lumea mea, dacă aş putea să mi-o construiesc de una singură. Pe moment, i-am zis că habar n-am şi respectiva s-a apucat să îmi descrie cum ar fi lumea ei. Am venit acasă şi am stat să mă gândesc. Am început iar să visez cu ochii deschişi, total contrar a ceea ce îmi doream eu, la zilele de vară care au trecut şi la zecile de vise ce aşteaptă să se împlinească.
Azi, citind un alt blog, mi-am amintit de întrebarea asta. Nu am mai încercat să mă gândesc la cum ar arăta pentru că ştiu că nu va fi diferit de prima oară. M-am apucat să fac postul ăsta şi, în cele trei minute în care am scris ce aţi citit mai sus, mi-am dat seama de o chestie. Nu există o lume mai bună pentru mine decât Bucureştiul. Pentru că este tot ce am nevoie ca să fiu fericită. El, oraşul meu cu plusurile şi minusurile lui pe care le cunoaştem cu toţii şi pe care nu o să le mai repet, el este singurul lucru de care am nevoie ca să fiu fericită. O zi cu ai mei în Bucureşti face cât o sută de zile în Londra fără ei.
Un lucru e sigur. În lumea mea ar trebui să fie vară sau toamnă, dar în niciun caz foarte frig. Ar trebui să se vândă alcool şi ţigări minorilor, ar trebui să pot să stau unde vreau, cu, cine vreau, făcând ce vreau şi să nu comenteze lumea aiurea, la fel de bine cum ar trebui să nu mai fie o distanţă aşa de mare între mine şi ce iubesc (iar ăştia vă ştiţi voi). Toate chestiile astea se pot întâmpla numai în Bucureşti. Nu m-aş duce nicăieri în altă parte decât acolo pentru că acolo este ce vă place vouă să numiţi "lumea mea".
Lumea ta cum arată?

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Ultima zi

"Mai ştii ultima zi când tu mă ţineai în braţe şi eu arătam cu degetul spre cer spunându-ţi că e albastru şi că se văd frumos copacii? Mai ştii cum îţi ziceam că ar trebui să ne luăm o vacanţă? Îţi mai aminteşti zâmbetul ăla de copil de pe faţa mea?"
Şi ai zis "da", când te-am întrebat asta. Ştiu că subiectul "vara" e puţin cam expirat la ora asta, dar simt nevoia să vorbesc despre ultima zi cu voi. Despre ziua aia de marţi, douăşpatru august în care am ieşit cu tine şi cu ea şi am făcut pur şi simplu orice tâmpenie care mi-a trecut prin cap.
Ţin minte cum am stat jos pe bordură şi cum m-ai ţinut în braţe. Ştiu că, atunci când mă sărutai, tot ce făceam era să trăiesc clipa şi nu eram în stare să mă gândesc că era ultima zi din vara mea cu voi. Ştiu că am stat de la cinci până la şapte şi că am fumat doar două ţigări şi ştiu că, deşi era ultima zi, m-am simţit bine. Ştiu că, la sfârşit, nu am fost în stare să plâng. Îmi amintesc cum mă ţineai în braţe şi te rugai de mine să zâmbesc la fel de bine cum îmi amintesc că m-ai întors din drum ca să îţi mai dau o ţigară şi că ultimul sărut se datora ţigării ăleia.
Ştiu că atunci când m-am întors acasă, mi-am terminat bagajul, am mâncat, mi-am făcut un duş şi am vorbit cu tine până la trei dimineaţa când eu trebuia să mă trezesc ca să plec undeva în jur de cinci jumate. Îmi amintesc toată ziua aia. Ştiu până şi cu ce eram îmbrăcată şi cred că a trecut ceva.
Am totul întipărit în minte şi nu o să mi se şteargă vreodată imaginile astea. Nimic nu se va compara cu ziua aia. Vă iubesc pe amândoi! Şi o să mă întorc!

Londra

Londra. Oraşul în care trăiesc şi care, cu bune şi cu rele, devine încet încet, deşi mă feresc să o zic des, oraşul meu. Da, oraşul meu cu lumea mea, cu zona mea şi cu prietenii mei.
Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu renunţ la Bucureşti. Nu voi putea niciodată să găsesc ceva care să semene măcar cu Bucureştiul. Londra e diferită. Este o metropolă în adevăratul sens al cuvântului. E un oraş imens, aglomerat şi zgomotos, dar curat şi destul de ordonat. E locul în care nu va exista niciodată expresia "nu găsesc...". Aici găseşti tot ce vrei. Absolut orice. E oraşul în care nu o să stai în picioare în autobuz, în care nu o să te coste şapte euro să îţi pui şase pe cartelă şi oraşul în care nu vei rezista o zi pe tocuri. Şi se descurcă să fie genul ăsta de oraş la fel de bine cum se descurcă să fie metropola în care nu ai voie să-ţi laşi copilul să crească ca în Bucureşti, vara, pe străzi cu tot felul de prieteni şi tot felul de anturaje, nu se vând ţigări şi alcool minorilor şi, tot la fel de bine, cea în care îţi face garda observaţie că ai aruncat un chiştoc de ţigară pe jos.
E un loc mai plin de restricţii şi ştiu că voi o să ziceţi "mamă, ce naşpa!" dacă vă zic că am uniformă la şcoală în clasa a noua şi că o să mai am până termin a unşpea, dar cu bune şi cu rele, mi se pare ok. Aici, e libertate dintr-un singur punct de vedere. Aici, nu o să te bage nimeni în seamă dacă te îmbraci ciudat sau dacă nu ai asortat culorile şi nu o să se uite nimeni la tine pe stradă decât dacă chiar eşti îmbrăcat prea cumva. Iar ăsta, vă zic din experienţă că e un lucru al naibii de greu de făcut. 
Nu îi pasă nimănui dacă mâine cazi şi nu te mai ridici pentru că prietenii sunt puţini şi al dracului de greu de găsit. E total diferit de ce era în ţară. Dacă ai fi căzut mâine, în România, ai fi avut o sută de oameni care te-ar fi prins. Aici, ai avea doar unul. 
Nu e uşor să pleci, dar devine frumos după ceva timp. Sfatul meu, nu plecaţi din ţară pentru nimic în lume. Pentru că e locul în care v-aţi născut şi nimic nu va fi vreodată la fel cu locul ăla. Şi nu vă daţi seama cât e de greu să fii departe de ce iubeşti până nu plecaţi din România. Şi nu merită să pleci pentru nimic!

Bucureştiul


Bucureştiul. Oraşul în care m-am născut. Oraşul care m-a crescut şi m-a format aşa cum sunt acum. Aşa cum e, prăfuit, plin de gropi, poluat, aglomerat şi mudar, e oraşul meu. Oraşul meu pe care nu l-aş da niciodată la schimb. Aş minţi dacă aş spune că nu îmi pare rău că am plecat. Îmi pare. Îmi pare foarte rău. Pentru că îl iubesc aşa cum e şi nu l-aş schimba nici un pic.
E oraşul în care, de mic, creşti pe străzi cu cheia de gât alergând toată ziua prin soarele care îţi arde pielea. E oraşul care o să-ţi zică direct că nu trebuie decât să fii altfel ca să atragi privirile. E oraşul în care vei putea să stai pe bordură lângă biserică cu zece prieteni, zece beri şi două pungi de chipsuri, râzând, înjurând şi făcând poze, iar toată lumea va zâmbi când se va uita la voi. Pentru că toţi sunt la fel şi pentru că e ceva normal, ceva ce vezi la fiecare colţ de stradă. E oraşul în care poţi să fumezi, să bei şi să fii cu cineva la doişpe ani că nu o să pese nimănui. E oraşul în care o sută de mii se duc într-o zi jumate pe un pachet de ţigări.
Şi nu e nevoie să mă cunoşti ca să te bagi în vorbă. Pentru că suntem la fel, tu şi eu, aceeaşi oameni cu tupeu, fără frică de nimic, hai aici să vezi ce zic. Că aşa e în Bucureşti. Şi ştiţi că am dreptate şi că oricine se bagă în seamă din orice tâmpenie pe care o zici, faci sau arăţi. Pentru că toate am trecut prin situaţia de a ne plimba pe străzi şi a ne trezi că dăm peste un tip care nu se poate abţine de la un comentariu.
Toate peste toate, iubesc Bucureştiul. Îl iubesc pentru că pot să mă aşez pe bordură când mă dor picioarele. Pentru că se vând ţigări şi alcool minorilor, pentru că pot să merg strâmb după două beri şi să se uite toată strada la mine, dar vor zice toţi "eh, a băut şi ea prea mult" şi vor trece mai departe ca şi cum ar fi ceva normal. Şi chiar e normal. Totul a devenit normal în oraşul ăla.
E normal să îţi strângi toţi prietenii şi să mergeţi la narghilea. E normal să ieşi zece minute la o ţigară cu fata care stă vizavi. E normal să bei bere pe bordură. E normal să fii cu el şi să se uite moşii la voi când vă sărutaţi. Totul a devenit o normalitate nebună în care am întrat toţi indiferent de vârstă şi indiferent de orice altceva. Pentru că genul ăsta de viaţă nu ţine cont de cum te cheamă, cum arăţi sau câţi ani ai. Ţine cont de un singur lucru. De oraşul din care vii.
Sunteţi norocoşi dacă sunteţi din Bucureşti, frate! Să nu plecaţi niciodată. Pentru că este un oraş minunat care te învaţă multe şi te formează ca om. Nu renunţaţi la el pentru nimic în lume. Pentru că el susţine şi creează noua generaţie. Şi nu îşi dă seama nimeni, dar în alt mediu, generaţia asta nu ar putea să supravieţuiască.

vineri, 15 octombrie 2010

Blogurile altora şi cum m-au schimbat

Dacă tot am zis cum m-am apucat să scriu, cred că ar fi cazul să zic cum am început să scriu la modul la care o fac acum şi să dau nişte credite mai mult sau mai puţin directe.
Era cam iunie-iulie. Am intrat din nu ştiu exact ce motiv pe blogul unui amic şi am început să citesc. Când am terminat de citit postarea am rămas panou. Tot ce am mai fost în stare să fac a fost să zic zâmbind "are dreptate!" Am continuat să îi citesc blogul. El m-a învâţat să vorbesc despre mine şi despre viaţa mea aşa. Bine, nu e ca şi cum mi-ar fi zis ceva concret. Nu mi-a dat sfaturi, dar văzându-l cum scrie, am început şi eu să încerc să fac acelaşi lucru. Într-o măsura mai mică sau mai mare, mi-a ieşit.
Câteva luni mai târziu, am intrat pe blogul unei foste colege. L-am citit şi am ajuns la o concluzie. Trebuia să îmi fac şi eu un blog! Nu pentru că blogul ei m-a schimbat aşa de mult şi în niciun caz pentru că "toată lumea are", dar am realizat că pot să mă descurc cu el. Că aş avea ce să scriu şi credeam că m-aş şi pricepe mai mult sau mai puţin. Oricum, mama şi tata îmi spuseseră de mult că ar trebui să îmi fac blog pentru că am talent. Am hotărât să-i ascult şi pe ei o dată şi să văd ce iese.
Mi-am făcut şi nu cred că mă supra-apreciez când zic că am făcut o treabă destul de bună pentru o fată de nici paişpe ani. Aştept păreri!

marți, 12 octombrie 2010

Cum am început să scriu


Am fost întrebată chestia asta de multe ori şi mi se pare că nu există o modailtate mai bună de a răspunde la ea decât facând o postare despre ea.
Voi începe prin a spune că, la vremea aia, nu îmi imaginam că o să ajung să scriu la modul ăsta. De-abia împlinisem doişpe ani când am scris prima poezie. Aşa am început. Cu o poezie scrisă accidental. Scurtă şi tristă, dar părerea mea, un succes. Apoi, am început să scriu şi proză. Şi am început într-un mod şi mai prostesc. Am pornit de la ideea "dacă ea poate, eu de ce nu pot?". Aşa m-am apucat, auzind că o prietenă de-a mea se apucă. Şi am început cu încredere în mine. M-am promovat pe forumuri şi aşa am cunoscut multă lume cu aceeaşi pasiune sau chiar interesată de ceea ce scriam eu. Am căpătat experienţă şi încredere şi, pe lângă asta, prieteni. Prieteni care mi-au zis mereu ce am greşit şi unde aş putea să modific ca să creez un efect. Mai târziu, am învăţat să îmi pun amprenta pe cel care citea ceea ce scriam. Şi am avut grijă mereu să fie una pozitivă. Am învăţat să mă apreciez singură şi am făcut-o bine. Mult după asta, am fost căutată pentru opinii şi păreri, dar asta e altă discuţie.
Unii ar spune că mă laud când spun că mă pricep. Nu mă laud şi nici nu mă supra-apreciez. Nu zic că ştiu tot ce se poate şti, nu zic că sunt perfectă şi nu zic că nu mai am absolut nimic de învăţat. Din contră! Ştiu că trebuie să mă perfecţionez. Încerc stiluri, citesc ce au scris alţii, întreb, caut, vreau şi ştiu că pot să învăţ cum să fac totul mai bine decât fac acum.
Odată, visam să scot o carte. Când am văzut cât am de muncit la ce am scris până acum ca să fie ok pentru o carte, am zis că mă las de meserie. O să o fac până la urmă pentru că ştiu că o să vină o perioadă în care nu o să am altceva de făcut, dar asta nu ştiu când va fi.
Şi nu cred că un copil care avea doişpe ani de nici o săptămână era în stare să îşi dea seama ce importanţă vor avea acţiunile sale la un moment dat. Câtă lume va cunoaşte, câte lucruri va învăţa şi cât de bine îi va prinde. Nu cred că mulţi dintre voi vă aşteptaţi ca într-o zi să faceţi ceva ce faceţi astăzi într-un fel unic şi deosebit. 
Vreau să îi felicit pe toţi care şi-au găsit talentul în ceva ce nici nu se gândeau că ştiu să facă. Sunteţi norocoşi! Aţi avut şansa de a descoperi asta acum. Aveţi tot timpul să lucraţi şi să vă perfecţionaţi talentul. Şi nu vedeţi acum. Nimeni nu vede, dar talentul de azi este oportunitatea de mâine. Şi vreau ca toată lumea să aibă o chestie în cap: fiecare dintre noi are un talent!

luni, 11 octombrie 2010

Iubitul

Da, ştiu. Am zis-o. Şi da, ştiu. O să intru în chestii personale, dar ştiţi ceva? Puţin îmi pasă! Puţin îmi pasă că e o treabă care nu îi priveşte pe mulţi. Şi nu aş face-o în mod normal. Dar o fac pentru că merită. O fac pentru că am avut norocul să dau peste un om aşa ca el.
Am avut norocul pe care nu îl au multe de a întâlni omul care să fie, cum vă place vouă să ziceţi, "făcut pentru mine". Nu ştiu cât de făcut pentru mine e, dar ştiu că nu am mai întâlnit pe nimeni care să fie la fel. Şi e mare lucru să ai norocul de a întâlni în sfârşit omul care să te iubească pentru ce eşti şi nu pentru cum arăţi. E mare lucru să te trezeşti zâmbind, repetându-ţi la nesfârşit în cap "îl iubesc şi mă iubeşte". E mare lucru ca, după ce ai fost atâta timp fata care nu ştie să stea cu cineva mai mult de două săptămâni, să ai brusc o relaţie de cinci luni şi încă să mai numeri.
La fel cum e mare lucru să găseşti pe cineva care să te accepte aşa cum eşti, care să nu zică nimic că e dezordine la tine acasă, care să înţeleagă că încă nu eşti pregătită pentru alt tip de relaţie, care să accepte că fumezi şi bei şi care să înţeleagă că nu mai ştii să mergi după două beri. El va fi mereu genul de om cu care vei putea să fii tu şi vei putea să faci ce vrei. Vei putea să discuţi deschis cu el despre orice şi te va înţelege. Nu o să zică că îi fumezi ţigările, nu o să zică niciodată faţă de tine "toate sunteţi la fel" şi se va aştepta să îl înţelegi când îţi va zice că nu are bani. Va fi cel care te va face să simţi că pluteşti cu un sărut şi va fi cel pentru care tu vei fi mereu fata ideală. Va fi mereu el când e cu tine şi va fi mereu cel cu care poţi să fii tu.
Şi dacă ai găsit un tip de genul ăsta, da, fată. Ăla e noroc. Păstrează-l că merită din plin! Am avut norocul chior de a găsi pe cineva care să fie aşa şi îl iubesc mai mult decât vă puteţi da seama. E imposibil să găseşti pe lume un sentiment mai frumos decât cel de a iubi persoana care te iubeşte!
Învaţă să apreciezi lucrurile mici pe care viaţa ţi le pune în faţă alături de cel cu care îţi împarţi sentimentele pozitive. Învaţă să iubeşti şi să fii iubit, iar atunci o să ai fericire.

duminică, 10 octombrie 2010

Cărţile

Cărţile. Ştiu că în zilele noastre mulţi dintre voi aţi vedea un film decât să citiţi o carte. Ştiu. Şi aşa suntem toţi. O carte e mai pretenţioasă. Îţi cere mai mult timp, vrea un semn de carte şi ce devine enervant la un moment dat este că, cu cât e mai bună, cu atât mai repede vrea să fie terminată. Are cuvinte multe şi uneori ciudate, nu are imagini şi de cele mai multe ori nu o citeşti de plăcere, ci pentru că te pune maică-ta sau profa de română. Şi cu toţii ştim că atunci când ne pune profa de română să o citim e mai rău ca niciodată. Mereu am urât să fiu obligată să citesc. 
Am citit mereu ce am vrut şi nu cred să-mi fi părut rău mai mult decât o dată. Şi norocul meu a fost că ai mei au fost deschişi la ideea de a îmi alege ce vreau să citesc. După un timp, am găsit tipul de cărţi pe care nu le mai puteai lăsa din mână. Din păcate, nu se găseau pe toate drumurile, dar am zis că le vreau şi am citit douăşpe din şaişpe. Ele sunt mult mai multe, cam optze-şapte la număr şi am mai găsit două. O să le găsesc pe toate într-o zi, dar nu o să renunţ. Pentru că aceste cărţi sunt un drog al suspansului, fricii şi extazului care te prinde şi nu te lasă în pace până îl epuizezi. Şi când se epuizează stai şi aştepţi, cauţi, trimiţi scrisori şi mesaje, faci orice, dar nu te laşi.
Lăsând la o parte tipul de cărţi care îmi plac, vreau să discut o chestie care mi s-a zis. Cu ceva timp înainte să plec din ţară, mi-a spus cineva că nu mai citesc cărţi în română de mult. Citesc în română. Mai puţin, ce-i drept, pentru că aici nu am posibilitatea de a găsi cărţi, dar dacă îmi iau din ţară, nu am nicio problemă în a le citi. Ştiu că şi în România citeam în engleză pentru că găseam cărţile destul de uşor şi pentru că îmi plăceau, dar mereu am citit în engleză ce nu am găsit tradus. 
Trecând peste, poate că o să pară ciudat pentru unii, dar nu pot şi nu îmi place să citesc în pat. Nu neapărat pentru că citesc mai mult cărţi horror, dar nu pot să stau comod şi nu pot să nu adorm în cel mult douăzeci de minute. Şi în momentul în care mă apuc de citit, nu vreau să adorm. Ştiu că ne zic tuturor părinţii "citeşte ceva şi o să adormi", dar prefer să nu dorm decât să citesc ca să adorm.
Toate peste toate, nu ştiu voi, dar părerea mea e că sunt cărţi pe care chiar merită să le citeşti.

Boala fotografiei

Voi începe cu banalul "ce e defapt?" pentru că nu suport să îi aud pe ăia care zic că înseamnă doar a face poze. Nu înseamnă doar a face poze. Înseamnă a face poze care să însemne ceva. Când te uiţi la ea şi simţi viaţa din ceea ce ai îngheţat pe film, aia este o fotografie.
Îmi place să fac poze gen. Şi cele mai reuşite sunt cele instantanee. Este pur şi simplu momentul în care te trezeşti cu blitz-ul în ochi şi tot ce mai poţi să zici e "dacă n-arăt bine, şterge-o". Sunt genul de poze pe care le pui pe Hi5, Facebook, MySpace sau ce oi avea şi dai own pe ele, genul de poze la care te uiţi având pe buze "ce bine arătam în asta" sau "o păstrez pentru că ei sunt cei mai buni prieteni", fraze care ajung de cele mai multe ori în descrierea pozei.
Apoi, un alt tip de poze pe care pur şi simplu le ador sunt pozele cu graffiti. Şi nu sunteţi puţini ăia pe care v-am rugat când plecaţi prin alte oraşe să îmi aduceţi măcar o poză. Şi a trecut un an şi am aproape o mie de poze. Şi pe majoritatea le-am făcut eu. Datorită pasiunii ăsteia am învăţat străzile pe derost. Nu le iau de pe net pentru că, deşi unele sunt chiar piese, nu mi se par aşa reale. Nu îmi plac aşa ca atunci când le iau de la cunoscuţi sau ca atunci când le fac eu. 
Şi (trec dintr-un subiect în altul) nu sunt doar "forma supremă de vandalism în city". E artă. Artă urbană! Un oraş fără graffiti nu e oraş. Nicio zonă urbană nu există fără un colţ rezervat artei. Şi dacă nu o administrează statul, ea tot va exista. 
Şi am zis şi pe descriere că nu aş putea trăi fără artă şi fotografie. Unii nu sunt de acord cu tipul ăsta de exprimare, dar sunt mesaje transpuse în culori şi transferate de pe hărtie pe pereţi, din creion în vopsea. Deşi sunt mulţi care nu o înţeleg şi mulţi care sunt împotriva ei, e ce iubesc şi e ce-mi place.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Cafeaua

Ştim cu toţii că nu există pe pământ un lucru care să fie mai bun pentru o dimineaţă decât o cafea caldă. Fie savurată alături de un biscuit sau alături de o ţigară, acasă, la şcoală sau chiar şi pe drum, nimic nu dă gust unei dimineţi mai bine decât o face o cafea. 
Cumpărată sau făcută, nimic nu se va compara vreodată cu ea. Şi cu toţii ştiţi ce poate face o cafea. Atunci când simţi mirosul ei, începi să adulmeci aerul şi se declanşază o reacţie chimică ciudată în creierul tău. Poţi să faci orice, dar nu poţi să te abţii să iei o gură de cafea deşi ştii că frige al naibii. Te arzi, te ustură, dar singurul lucru la care te poţi gândi e "cât poate fi de bună!" Şi ştiţi că aşa e! 
Poate unora o să li se pară ciudat că am ales să vorbesc despre asta pe blog, dar nu ştiu câţi şi-au dat seama că vorbesc despre lucrurile mici care dau culoare vieţii mele. Cafeaua este unul din ele. Şi bine, poate că nu chiar cafea. Dar o dimineaţă nu e dimineaţă fără un cappuccino.
Şi nu am şansa voastră de a-l bea încet, stând jos şi comfortabil. Nu. Din cauză că nu vreau să mă trezesc la şapte doar de dragul de a bea cafea, o beau pe fugă, îmbrăcându-mă mai mult la nimereală cu cămaşa pe care nu îmi dau seama decât la şcoală că am purtat-o şi cu o zi în urmă, băgându-mi repede un caiet în geantă şi alergănd pe scări sperând că mi-am făcut bine nod la cravată. Şi asta e o dimineaţă normală. 
Şi să nu înţelegeţi greşit. Îmi ador dimineţile! Le ador pentru gustul de cafea şi pentru repezeala în care fac tot. Le ador pentru că, într-un fel ciudat, lucrurile curg unele din altele şi, deşi trebuie să mă grăbesc, nu mă stresez şi fac totul zâmbind. Iar toate astea se datorează cafelei. Pentru că e cea care îmi pune dimineaţa în ordine şi cea care mă relaxează.
Ţie ce îţi dă poftă de viaţă?

vineri, 1 octombrie 2010

Întrebări

Ştii, şi uneori mă întreb de ce nu o fac şi de ce nu te întreb. Mă întreb de ce nu am curajul să te întreb ceva aşa de banal şi de simplu, dar poate că ştiu de ce. Poate e doar ambiţia mea prostească de a nu îi da satisfacţie celei care stă în faţa mea şi continuă să îmi pună aceeaşi întrebare stupidă şi nesimţită pe care, până la urmă, am ajuns să mi-o pun şi eu.
Şi dacă ea are dreptate? Dacă, înainte să te întreb, ar trebui să mă întreb dacă vreau să o fac? Şi dacă vreau, ce va fi după? Toate astea încep să mă enerveze îngrozitor. De ce îmi pun toate întrebările astea idioate şi de ce vreau aşa de mult să fac ceva ce nu sunt sigură unde mă va duce? De ce îmi e frică de răspunsul tău? De ce naiba şi de când îmi pasă ce crezi şi cum ne va afecta chestia asta? Şi mai mult decât atât, de ce mă refer la mine şi la tine ca la "noi"? Ce am păţit? Până la urmă, cine eşti de contezi aşa de mult? Cine sunt de îmi pasă aşa de mult de tine? Unde mă vor duce toate întrebările astea fără răspuns şi felul prostesc în care mă comport? 
Şi, deşi e ciudat şi mă enervează, orice mi-ai face, nu vreau să te opreşti. Pentru că nu e vina ta, cum nu e nici a mea. E a ei! Dacă n-ar fi stat în faţa mea întrebându-mă acelaşi lucru de aşa de multe ori... Dacă nu ar fi fost ea, cum m-aş fi simţit acum? Dacă nu ar fi nimic aşa cum e acum, ce s-ar întâmpla? Nu aş fi regăsit niciodată acest sentiment pe care l-am arhivat demult undeva, dar am uitat unde. Dacă nu ar fi fost ea, nu l-aş fi găsit. 
Şi, deşi realizez că sunt o idioată bucurându-mă din prostia asta, într-un fel ciudat, mi-a fost dor. Nu! Nu e bine! Nu trebuie să-mi placă! Întrebările revin! Şi iar mă gândesc la tine. Şi la ea. Şi la acel "noi" pe care continui să îl folosesc de parcă ar însemna ceva.
De ce eu? De ce tu? De ce ea? Şi de ce aceeaşi întrebare tâmpită care nu acceptă un "poate" ca răspuns? De ce? Şi de ce continui să mă întreb? Nu! Nu mai vreau! Cineva să apese pe stop! Ce naiba fac? Realizez că nu e bine. Şi totuşi continui să fac aceeaşi tâmpenie. Acţionez în acelaşi mod prostesc care m-a adus aici. Te văd. Şi ce fac? Zâmbesc, nu? De ce? Pentru că răspunsul la întrebare e "da", nu-i aşa? De ce? De ce trebuie să fie aşa? De ce când de fapt nu vreau? Şi de ce tocmai tu? 
Acum ce fac? Nu! Iar mă întreb! Aceeaşi întrebare! Se repetă tot! Nu! Vreau să se oprească, dar cum o voi opri? Şi ce fac iar? Răspunsul e "da" şi ştiu prea bine, dar nu vreau să accept. Nu trebuie să fie aşa. 
Nu!