Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

luni, 31 decembrie 2012

Hai pa, 2012!

Vroiam să vă povestesc despre anul ăsta şi ce mi-a făcut, dar nu mai am timp. Sunt pe drum către unde îmi petrec noaptea dintre ani. O să fie tare enervant, dar ştiu că o să am alcool şi cafea să mă ţină pe picioare.
Despre anul nou ce să zic? Vreau să fie un an în care să iau o pauză şi să mă ocup de mine în principal. Sper să-mi şi iasă acum. Totul depinde de lucrul la care mă voi gândi la 12 noaptea. Sper din tot sufletul să nu fie vreun tip.
La mulţi ani! Un 2013 cât mai genial vă doresc!

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Şterge!

E sâmbătă. Eu stau singură în casă, la masa din bucătărie şi scriu asta. Nu vreau să scriu despre nimic. Vreau să vă explic cum mă simt şi ce mă înconjoară.
E o zi gri şi plouă. Vântul şuieră pe-afară ca un animal legat care vrea să fie liber. În casa asta nu e nicio lumină aprinsă. Ascult nişte piese pe care nu le-am mai ascultat niciodată. Îţi mulţumesc, YouTube. Jumătate din ele parcă vorbesc despre noi. Niciodată nu am să mă opresc din a vorbi la plural când vine vorba de el.
Am adormit cu gândul la el şi m-am trezit la fel. E ciudat. Mereu am fost genul de om care s-a culcat ca să uite, să se trezească mai bine, mai fără probleme, mai altfel decât s-a culcat. Nu. Cu el nu merge. E în capul meu non-stop. Şi de ce? Am fost în stare să trec peste atât de multe şi nu pot trece peste el. Mă dezamăgesc eu pe mine.
Ştiu ce fel de om sunt. Sunt genul de om puternic care ştie că nu are nevoie de nimeni ca să facă ce vrea. Sunt genul meu de tipă, tipa care nu stă să se gândească prea mult şi se adaptează la situaţie imediat, când vede că nu are ce face. Şi acum de ce dracului nu pot?!
Ba pot! Pot şi am s-o fac. Nu există satisfacţie mai mare decât a face ce lumea spune că nu eşti în stare să faci.

vineri, 28 decembrie 2012

Lacrimi de fată

- Ai două minute?
- Da, ce s-a întâmplat?
- Îmi vine să plâng. Explică-mi de ce.
- Păi de ce?

Ce m-aş face eu fără o prietenă ca tine? Ce m-aş face eu fără cineva pe care să-l întreb ca să mă-ntrebe? Nu ştiu.
De ce îmi vine să plâng? Pentru că nu mai pot să ţin în mine. Pentru că ascult piesa asta pe care o cântam împreună în faţa pub-ului unde lucrează maică-sa şi eu nu ştiam versurile. Îmi vine să plâng pentru că trebuia să ne vedem azi şi nu ne-am mai văzut. Îmi vine să plâng pentru că vreau să fiu fericită, iar fericirea mea, dintr-un motiv necunoscut, te include şi pe tine şi nu te mai am.
Nu eşti omul de care am nevoie, dar eşti omul pe care îl vreau. M-am îndrăgostit ca proasta de unul cu care ştiam de la început că nu va merge. Nu ai învăţat nimic. Nu te-ai schimbat. Doar îţi place să crezi că ai făcut-o şi mie îmi plăcea să te cred şi să am încredere că nu mă vei răni ca înainte. Ai făcut-o mai lată ca niciodată, da. Şi eu te iubesc atât de mult şi fără rost încât te-am iertat din nou şi aştept să te întorci cum o faci mereu. Te vreau atât de mult că doare.
Ai să te întorci să îmi spui că-ţi pare rău. Eu am să-ţi spun că ştiu când să nu te mai cred deja şi ai să mă contrazici ştiind că am dreptate.
Nu mă meriţi, dar te iubesc şi nu mă pot opri. Doare. Şi de-aia îmi vine să plâng.

joi, 27 decembrie 2012

Am revenit

M-am întors. Asta din dreapta sunt eu cu măgarul pe care l-am găsit pe stradă. Avea urechi pufoase.
A fost frumos în vacanţă, deşi am fost răcită ca dracu şi nu am văzut o ţară mai săracă de atât. Sunt unii care nu mă vor crede când spun că e mai rău decât în România.
Peisajele... Nu m-au impresionat cine ştie cât. Ca dovadă, am început să fac şi eu poze doar din ziua a treia. Mama a făcut la greu. (Are drepturile de autor pentru poza asta şi pentru toate pozele în care apar şi eu.)
Ce să spun? Cam asta. A fost frumos în vacanţă şi a meritat văzut oraşul, dar sincer vă spun că nu m-aş mai întoarce.

vineri, 21 decembrie 2012

Poate că am stat prea mult

Salutare, bloggeri!
Am venit să vă spun că... Ah, cum să încep? Vreţi o introducere? Ştiu! Aş putea să fac una dacă vreţi. Dar ar fi scurtă şi plictisitoare. Neah, nu merită introducere.
Şi atunci ce vă fac? Vă spun direct? Dar n-are farmec! Ah, fir-ar să fie! Vreţi să vă spun? Aş putea să fac şi asta. Dar nici aşa parcă nu-i bine...
Bine, vă spun. Se pare că iar am prins rădăcini într-un singur loc. Plec în Maroc, fraţilor! Ne vedem pe 26.

Crăciun fericit! :)

duminică, 16 decembrie 2012

Eu nu pot scrie un final fericit

Nu ştiu unde să încep. Ne-am despărţit pentru că aşa a vrut el. Ştiu că m-a minţit, dar nu am ce să fac. Nu fug după niciun bărbat. Niciodată nu am făcut-o, iar el nu va fi primul.
M-am trezit cu ochii umflaţi de la plâns şi cu o inexplicabilă scârbă faţă de tot ce mă înconjoară. Am vrut să ies, să merg să-mi cumpăr haine, să îmi fac ceva la păr, să mă îmbrac ciudat, să fiu diferită. Mi-a ieşit, în mare parte. Nu a fost cum mă aşteptam, dar tot e ceva.
Am mers la maică-sa, la pub să-i mulţumesc pentru tot, să-i spun că nu ştiu când am să o mai văd şi, convinsă fiind de faptul că nu are nicio idee despre ce se întâmplase, am zis că merită să afle partea mea de poveste, să mă vadă în forma asta. Am vrut să ştie că nu sunt aşa de puternică cum par. Am vrut s-o las să mă cunoască exact aşa cum sunt: fragilă şi visătoare, sinceră şi rănită. Şi ea mi-a spus să nu îmi fac probleme, să nu mă supăr, că pot să trec oricând să vorbim, că nu meritam chestia asta şi că nici ea nu prea crede în ce mi-a spus el. Mi-au dat lacrimile. O să trec pe la ea miercuri să îmi iau lucrurile.
Până ieri, nu am realizat care a fost prostia mea în viaţă. M-am bazat mereu pe oamenii greşiţi. Ştiu că oamenii stau cu tine numai până pleacă, dar niciodată nu m-am aşteptat să plece cei în care aveam cea mai mare încredere. Zilele astea m-au învăţat că sunt doar două persoane care nu au nicio obligaţie faţă de mine, dar totuşi ar sări din pat la trei dimineaţa pentru mine, dacă ar trebui. Vă mulţumesc din suflet, fetelor! Nu vă daţi seama cât înseamnă pentru mine.
Mereu am fost aia care şi-a salvat prietenii de inimi frânte şi de orice fel de suferinţă interioară şi mereu, când a fost vorba să fac acelaşi lucru pentru mine, am eşuat lamentabil.
Sunt făcută bucăţi. Am fost fericită, am avut încredere şi am iubit enorm! Am fost dezamăgită cu prima ocazie. Mulţumesc. Ştiam că n-am fost făcută pentru finaluri fericite sau pentru poveşti de durată.

luni, 10 decembrie 2012

Iubire ca-n filme

Am intrat la un colegiu. Am mers, am dat interviu şi m-au acceptat. Am venit acasă, m-am schimbat şi am venit la pub-ul alor tăi. Tu ai venit de la gară cu o geantă mare de voiaj.
Şi după ce s-a dus să îşi ia în braţe părinţii pe care nu îi mai văzu de patru zile, m-a luat în braţe, m-a ridicat de pe scaun şi m-a învârtit prin tot localul prin aer. De mult nu m-am simţit aşa de sigură pe mine în braţele cuiva. De mult nu am mai avut atâta încredere într-un singur om.
Am vrut să nu-mi mai pun speranţele în nimeni, dar nu am reuşit din cauza ta. Eşti binele din mine. Eşti tot ce contează în secunda asta.
Toată lumea se poate face bucăţi şi rupe de la mijloc. Ştiu că, dacă cad, ai să mă prinzi mereu. Am încredere în tine. Te iubesc!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Primăvară în suflet

Am răcit. Toată ziua am stat în pat. Citesc "Fifty Shades of Grey". E genială cartea. Mi-au spus prietenele să nu mă apuc de ea pentru că am să vreau să mă opresc şi n-am să pot. Au avut dreptate. E una dintre puţinele cărţi pe care am vrut să le las din mână şi nu am fost în stare.
Ador cărţile, deşi nu citesc mult. Ador sentimentul de a citi ceva care chiar îţi creează o imagine în cap. Citind asta, mi-am amintit de el şi de cum nu l-am mai văzut de-o săptămână. N-aş fi putut să-l văd weekend-ul ăsta nici dacă nu eram răcită. Nu e în oraş.
Aşa am început să vorbim. Nu ştiu care-i faza cu el şi nu ştiu care-i faza cu mine, dar e la fel ca şi cartea. Vrei să-l laşi şi nu poţi. Vrei să nu te mai gândeşti la el şi nu eşti în stare. Vi s-a întâmplat vreodată? E ciudat, dar superb, în acelaşi timp.
Mă doare fiecare milimetru pătrat din corp. Nu mai sunt în stare de nimic. Dacă nu îmi trece asta până luni, nu ştiu ce-am să fac!

joi, 6 decembrie 2012

Sfârşitul e aproape

Nu caut să spun că aş vrea să mă scuz
Cum nu încerc acum nici să te acuz.
Vreau să spun atât: a fost frumos ce-a fost
Să mai stau aici, mă-ntreb, chiar mai are rost?

Şi-acum că ţi-am atras atenţia, spune-mi dacă ştii,
După ce ies şi nu mai vin, cine va veni?
Ai să rămâi singur cu muzica din căşti?
Nu vreau să mă ierţi. Poţi şi să mă urăşti.

Mă vei căuta? Sau, de fapt, nu-mi spune.
Nu-mi spune de mine şi nici de altă lume.
Nu-mi spune de tine, e prea tărziu acum
Şi eu am să mă şterg în nori de praf şi scrum.

Eu am să trăiesc, cum am făcut mereu.
E de vină el, sunt de vină eu?
Nu caut vinovat şi nu caut nici vină.
N-are rost când totul văd cum se termină.

miercuri, 5 decembrie 2012

Iarna în oraşul mare

A venit şi decembrie cu frigul lui sec şi rigid. Am ieşit azi-dimineaţă din casă şi m-a izbit un vânt puternic şi aspru ca şi cum ar fi vrut să mă trimită înapoi în casă, să îmi zică că e prea devreme să ies, că n-am ce să caut afară.
Când am ajuns în staţie, deja ningea. Fulgii mari au acoperit asfaltul gri în nici zece minute. Era ca în poveşti minus faptul că urăsc zăpada cu o pasiune greu de imaginat. Cu toate astea, era frumos. M-a captivat peisajul. Semafoare, faruri şi felinare, un răsărit timid şi fulgii de zăpadă, toate combinate cu stresul meu de prins autobuzul la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie. E de nedescris! Ce aş putea cere mai mult de la viaţă?
Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la noi şi la cum asta e prima zăpadă pe care am prins-o împreună. E magic!
Ştiţi, niciodată nu mi-a plăcut iarna. M-am schimbat enorm. Nu mi-am dat seama de asta până azi. Sunt total altfel. Văd frumosul în toate lucrurile pe care le-am ignorat cu atâta uşurinţă până acum, văd tot ce până acum, nu vedeam. Trăiesc mai intens, iubesc mai intens şi visez mai intens. Îmi place de noua eu. Era şi cazul să-mi revin!
Tot ce vreau e să ningă şi mâine.

luni, 3 decembrie 2012

Aminteşte-ţi de noi

Hei. Ce faci, cum mai eşti? N-am mai vorbit de un timp. Eu am aşteptat. Am vrut să văd cât poţi sta fără mine. Mi-am dat seama cât de importantă sunt pentru tine. Şşt! Nu mă întrerupe.
Am vrut să îmi spun că asta a fost, că până aici ne-a fost, că nu-mi mai pasă de tine, că a venit ea şi mi te-a suflat fix de sub nas, că e vina mea, că e vina ei, nu ştiu... Am vrut să mă fac să mă simt mai bine chiar dacă însemna să mă mint singură. Mi-a ieşit. Am fost în stare să ştiu aseară că erai la nenorocirea aia de computer şi să nu îţi scriu de dragul de-a vedea cât de departe mergi. Dar azi ceva s-a schimbat. Azi nu mai e ca ieri. Azi am nevoie de tine şi doare. Doare ca dracu. Azi mi-am amintit de toate prostiile pe care le-am făcut împreună.
M-am aşezat în pat şi mi-am amintit de ziua în care te-am luat de la gară, de sentimentul ăla de căldură interioară şi de bine general care mă cuprinsese. Mi-am amintit de iarna trecută, de frigul de-afară, de zăpada din jur, de noi! Mi-am amintit de noi şi nu m-a interesat ce făceam. Eram noi, am avut ceva ce nu vreau să pierd. E atât de frumos şi atât de trist în acelaşi timp.
Ia-mă în braţe şi lasă-mă să plâng. Te iubesc, fraiere!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Răscruce

Aş avea atâtea să îţi spun acum, dar sincer habar n-am unde să încep. Nu ştiu încotro să mai alerg. Nu îmi găsesc cuvintele sau sentimentele, sau capul.
E furtună în rai. Luna îmi zâmbeşte pe jumătate, în colţul gurii. Eu mă uit la ea pierdută şi o întreb ce face. Şi aşa vorbesc singură ore în şir despre nimic, pentru că ştiu că restul de oameni implicaţi în situaţiile care mă frământă nu se gândesc niciodată la ele. La ei, viaţa merge. Ceasul meu a stat.
Sunt prinsă la mijloc. Sunt undeva între vechi şi nou şi trebuie să aleg o parte. Cu cât stau mai mult pe gânduri, cu atât se adânceşte prăpastia. Mă văd căzând deja. Nu mai e nicio surpriză. Ce am să fac?
Fiecare are relele lui şi fiecare are bunele lui. Care e mai bun ca celălalt? Care e alegerea corectă? Bine, nu există corect sau greşit la întrebarea asta, atâta timp cât îmi pot justifica alegerea.
Sunt confuză. Mă culc. E a mia oară când mi-am spus că nu mai fac asta după ce beau.

vineri, 30 noiembrie 2012

Noapte

E noapte. Eu sunt singură acasă. Nici frigul nu-l mai simt. Sunt beată de parfum. Parcă noaptea trecută nu e aşa de departe.
Azi-dimineaţă, la şapte, mergeam la şcoală. Am văzut luna plină şi stelele la care ne uitam amândoi cu o seară înainte. Au ieşit pentru tine, mi-ai spus. Şi mă uit la lună şi mă gândesc la cât de frumoasă e, dar pe urmă îmi amintesc de fata asta pe care o ţin în braţe şi e mai frumoasă ca ea. Mersi, de mult nu mi-a mai spus cineva cât de frumoasă sunt. Mi-am promis că nu mai aştept asta de la nimeni, că am să mi-o spun singură, că am să îmi amintesc singură că merit şi că sunt mai mult decât lumea vede în mine, dar când o spui tu e altfel.
Te-ai schimbat enorm. Îmi place schimbarea. M-au avertizat prietenii tăi să nu mă joc cu sentimentele tale. Ştiu toţi ce fel de fată sunt. Atâta doar că şi eu m-am schimbat. Nu mai sunt de mult ce eram, iar acum am un motiv în plus să las trecutul în urmă şi să încep altfel.
Sunt o nouă eu. O eu care ştie să iubească, să aprecieze şi să fie fericită. Am spus-o şi am să o mai spun: fericirea este cel mai important lucru.
Te iubesc şi e tot ce contează.

luni, 26 noiembrie 2012

Parfumul trecutului

E noapte şi plouă. Eu mă gândesc la el. Stau în vârful patului cu hanoracul lui pe mine fără să mă intereseze că e cu trei mărimi mai mare decât am eu nevoie. Încă îi mai simt parfumul, chiar şi după ce am purtat acelaşi hanorac în ploaie aseară.
Stau şi mă gândesc la ieri, la pub-ul maică-sii în care m-a dus, la muzica veche şi la piesele lente, la atmosfera relaxată de duminică seara. Stau şi mă gândesc că, deşi am făcut atâtea împreună, asta a fost prima noastră întâlnire. Şi nu puteam să cer mai mult de la nimeni.
Viaţa mi-a arătat că, atunci lucrurile merg prost într-o parte, vor deveni mai bune în cealaltă. Karma există şi m-a lovit urât de data asta, dar nu contează preţul. Câştigul este infinit mai mare.
El, fărâma mea preferată din trecut, s-a întors după mine. S-a întors să-mi întindă o mână şi să-mi spună că s-a schimbat, ca a redevenit omul de care m-am îndrăgostit acum un an de zile. Nu regret nimic. S-a întors pentru că are încredere în mine, pentru că a realizat unde îmi e locul şi nu vrea să mă ştie pierdută. L-am primit înapoi din aceleaşi motive.
Eşti omul pentru care am lăsat lumina aprinsă pe hol de când te-am pierdut prima oară! Povestea continuă.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Pleacă

Am încercat. Am vrut şi mi-am dat silinţa să fac totul să fie bine. Poate că, într-adevăr, karma există şi e aşa cum am zis atunci că e, dar totuşi nu cred. Eu nu ţi-am dat în cap cu nimic din ce fac. Ai aflat mereu de la mine, nu de pe facebook!
Nu pot să explic ce simt în momentul de faţă. Nu mai ştiu unde mi-e locul, sincer. Ce poate să mai meargă prost?! Nu, pe bune. Azi a fost o zi pierdută, sunt obosită ca dracu şi, abia când am intrat pe facebook, am aflat ce se întâmplă la trei ore distanţă de fapt. Frumos. Ce bine îmi pare că te gândeşti la mine în zilele în care nu vorbim... Asta era partea în care eu te cred?!
Nu ştiu, nu vreau să spun că nu îmi mai pasă, dar în secunda asta, nu vreau să te văd şi nu vreau să te aud. Nu am nevoie de tine. Am nevoie de spaţiu. Ţine minte, mereu, când nu vei aprecia o fată atât cât merită, o va aprecia altul.
Azi sper că, într-o zi, vei înţelege şi tu ce simt eu acum. Meriţi! Mâine am să fiu mai bine.

marți, 20 noiembrie 2012

Şaişpe ani şi o prietenă bună

A venit şi ziua asta. E ziua mea, am şaişpe ani. Mă simt ca la şaişpe ani, înainte să mă întrebaţi. Nu vreau să vorbesc despre mine, totuşi. Nu am ce să spun despre azi. A fost o zi normală în care lumea mi-a scris pe facebook de sănătate şi mi-a dat mesaje de tot felul. A fost o zi normală în care am mers prin şcoală cu o insignă pe mine pe care scria că azi fac şaişpe ani şi lumea mi-a urat la mulţi ani, deşi dacă n-aveam aia pe mine, nu ar fi ştiut că e ziua mea.
Cu toate astea, nu vreau să vorbesc despre asta. Nu vreau să vorbesc despre mine, ci despre ea. Am avut şi eu toată viaţa mea, câteva prietene bune. N-aveam aşteptări de la azi, dar totuşi am primit un mail de la una din prietenele astea. Fata mi-a urat toate cele şi mi-a zis că habar n-are ce ar fi putut să facă pentru mine de ziua mea aşa că a pus cap la cap un powerpoint în care îmi aminteşte despre tot ce am făcut noi de când ne cunoaştem: despre cum am început să ieşim, despre cum ne dădeam în leagăne când eram mici, despre cum am împodobit bradul împreună în 2009, despre "The Nightmare Before Christmas", despre vara lui 2009, despre ziua ei şi despre cum i-am cunoscut toţi colegii, despre cum încă sunt cu Mihai, care a fost cu ea în clasă, în generală şi toate astea. Sincer, citeam în autobuz, pe drum spre casă, şi râdeam singură ca proasta de ce copile am putut fi şi despre ce mişto era când eram mici. Mi-a adus un zâmbet imens pe faţă ce a făcut ea pentru mine.
Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar ştii mereu că sunt acolo.
Te iubesc, Dana, deşi n-ai să citeşti!

duminică, 18 noiembrie 2012

Cotidian

Sunt un specimen pe cale de dispariţie! După mult timp, am realizat de ce sunt aşa de diferită de restul, care mi-e carisma şi care mi-e parfumul. Mă înţeleg. Mi-a luat şaişpe ani să fac asta.
De curând, vorbeam cu cineva despre români şi despre problemele lor idioate. Da, recunosc, vă privesc din afară pe toţi şi îmi permit să văd unde greşiţi şi care vă sunt defectele pentru că m-am distanţat de problemă. Una dintre chestiile pe care le-am spus în ziua aia a fost faptul că se pune preţ pe lucruri fără valoare. Mai mult ne impresionează maşina vecinului decât tablourile pe care le are în casă. Mai mult ne impresionează casa în care stă şi caşcavalul pe care îl mănâncă (când am aflat că până şi caşcavalul a ajuns un lux, mi-a fost clar în ce hal am ajuns) decât cărţile pe care le-a citit sau felul în care vorbeşte. Sunt singura de-aici care moare când vede un peisaj frumos, un desen, un chip, un caracter, o scupltură, un oraş? Sunt singura? Câţi dintre voi v-aţi aşezat pe o bancă sau pe o bordură într-un loc oarecare şi aţi văzut frumosul din strada aglomerată de vizavi? Sunt singura care stă la şapte dimineaţa în aceeaşi staţie de autobuz şi se uită fascinată la faruri, la semafoare şi la lumini?
Mulţi mă consideră prea încrezătoare şi chestia asta mă face să par nesimţită şi înţepată de fel. Nu sunt prea încrezătoare, dar am încredere în mine pentru că ştiu unde mi-e locul. Orice femeie ar trebui să ştie unde îi e locul şi să nu accepte mai puţin decât merită. Nu mi se pare îngrozitor faptul că nu mă vând ieftin. Mi se pare chiar de apreciat. Poate sunt obiectivă când vine vorba de lucrurile în care cred. Poate.
Dar totuşi, câţi s-au întrebat vreodată ce valorează şi apoi au evaluat în detaliu cum sunt trataţi de fapt? Câţi chiar au făcut ceva ca să se ajute când şi-au dat seama că nu le mai convine situaţia? Mi-e greu să cred că sunt singura.
Sunt pe cale de dispariţie!

miercuri, 14 noiembrie 2012

Cunoştinţe

A fost o zi lungă. Vin acasă şi mă gândesc. Azi am văzut un om pe care nu plănuiam să-l mai văd vreodată. Am fost pusă la cinci centimentri distanţă de omul care m-a făcut bucăţi pe dinăuntru de parcă era perfect normal şi acceptabil.
Mă duc frumos la ora mea şi îl văd cum urcă scările şi îmi trece prin faţă fără să mă vadă. Îngerul! Ce caută aici?! Repede, distrageţi-mi atenţia! Şi aşa am fost toată ziua, dar nu asta mi-a fost problema. Problema a fost faptul că ştiam! Ştiam, în capul meu, că va sta cu noi la repetiţie. Era clar! Băieţii din trupă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Şi a naibii să fiu că am avut dreptate!
Mă întorc acasă şi mi-e frig. E noapte deja, cinci jumate. Îmi stă capul numai la săptămâna asta şi la cum totul a mers din rău în mai rău. M-am certat mai cu toată lumea. Mi-am sunat un vechi prieten să mă descarc. A început să mă certe. Ştiam că o va face. Aveam nevoie de asta. Şi pe urmă a început să-mi bată tot felul de apropouri. Nu mă deranjază, dar nu e ce căutam.
Sunt întoarsă pe dos din toate punctele de vedere. Nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt împrăştiată şi nu mai am nicio legătură cu universul ăsta. Un lucru este sigur: dacă el rămâne, eu plec! Copilul din mine l-ar vrea înapoi. După atâta timp, încă înţeleg ce mi-a plăcut la el, dar eu ce de-acum realizează că el nu vrea să facă situaţia mai bună. Şi atunci, eu de ce aş vrea? Nu, mulţumesc! M-am săturat de eforturi inutile depuse pentru oameni proşti care nu apreciază şi nici nu au nevoie de eforturile mele. De ce să mă obosesc, pentru cine? Pentru cineva care m-a călcat în picioare cu prima ocazie? Nu cred că mă interesează aşa ceva.
Eu zic că mi-e bine. Viaţa îmi râde în nas şi spune "dă-mi o secundă" în gând.

marți, 13 noiembrie 2012

Marţi 13

E noapte şi e frig
Şi-afară este noapte
În capul meu rulează
Vise vechi şi şoapte.

E marţi şi e ciudat,
Nimic nu funcţionează
La sfârşit de tot
Logica cedează.

E cald în casa asta,
Dar bine nu mă simt
Totul mă apasă
Şi pereţii mint.

Tot ce mă-nconjoară
E monoton şi gol
Înec amaru-n lacrimi
Şi sufletu-n alcool.

luni, 12 noiembrie 2012

Mizerie

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu!
M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot!
M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla.
Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne.
Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Cicatrice

E deja noapte. Eu nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine. Sunt atât de fericită, dar parcă nu pot să mă bucur cum trebuie. Parcă nu pot să zâmbesc cu toată gura.
M-am tuns. Îmi iubesc părul! Starea mea de spirit este direct proporţională cu felul în care îmi stă părul. E normal să fiu fericită, nu? Şi atunci, ce merge prost? Prost merge faptul că a venit frigul şi mi-a intrat până în oase. Totul e perfect. Doar anotimpul e greşit. Şi îmi place toamna. Îmi place de mor. Am fost născută toamna şi bla, dar totuşi, astăzi o urăsc din suflet. O urăsc pentru că toate îmi merg pe dos, deşi totul este exact aşa cum ar trebui să fie.
Azi am văzut o poză pe care scria "fetele frumoase spun cele mai triste poveşti". Şi exact aşa e! Nu mă consider frumoasă, dar sunt destul de prezentabilă cât să mă plac şi să am încredere în mine. Niciodată nu am realizat ce viaţă ca în filme am dus până acum. Şi nu mă refer la comedii. Nu am realizat până astăzi că, de fiecare dată când am început să vorbesc despre viaţa mea, am spus poveşti triste. Nu înţeleg de ce.
Nu am regrete. Asta sunt. Nu mă dau înapoi de la nimic şi nu mi-aş da viaţa la schimb pe o mie mai bune. Sunt cum vreau să fiu. Am învăţat să mă accept.
Du-te dracu, noiembrie!

duminică, 4 noiembrie 2012

Copile

E dimineaţă şi eu sunt singură acasă. Stau în bucătărie, în pijama, botoşei şi halat. Da, îmi ador dimineţile.
Din nu ştiu ce motiv, îmi amintesc de seara trecută. Vorbeam cu un amic. Şi am vorbit mult. Mi-a povestit despre prietena lui (care e mai mică decât el cu patru ani, ca fapt divers) şi despre problemele din relaţia lor pe care nu am să le exemplific strict pentru că nu este treaba mea să vorbesc despre aşa ceva. Acum, stând şi gândindu-mă la tot ce mi-a zis el despre ea, ajung să mă înţeleg şi eu pe mine.
Când eram de vârsta ei, (sau bine, mai mică ca ea, că la vârsta ei, deja eram într-o relaţie stabilă) şi eu eram la fel. Şi pentru mine, actualul era mai bun ca fostul, mi se părea cel mai bun de până atunci şi îl iubeam ca o proastă, fără să înţeleg ce e iubirea de fapt.
Acum, înţeleg de ce nu mi-a mers nici mie nimic până când nu am învăţat să fiu altfel. Am învăţat că nimic nu e un capăt de ţară şi nimic nu e un motiv de despărţire, dacă discuţi deschis despre problemă. Mereu am tins, în anii mei de copilă proastă şi cu orizonturi înguste, să mă despart din plictiseală sau din orice altă tâmpenie. Când am avut nevoie de spaţiu, am plecat, n-am stat să mă complic în discuţii inutile. N-am încercat să schimb pe nimeni. De-aia aveam pe altcineva la fiecare sfârşit de săptămână.
Acum, toate iubesc după două săptămâni de relaţie. Ce ştiţi voi despre iubire, copilelor?!

vineri, 2 noiembrie 2012

Noiembrie tăcut

M-am întors. A fost frumos şi cald pe insulă. M-am bronzat. Nu am multe de zis despre vacanţa asta, deşi ar trebui să am.
M-am întors ca să văd totul dat peste cap. Parcă nimic nu mai e la fel. Ieri, mi-am luat chitara în spate şi am mers la o prietenă să lucrăm la ceva. M-am înbrăcat subţirel. Vântul m-a întâmpinat de cum am ieşit din casă. Nu l-am băgat în seamă. Mi-am continuat drumul şi, la un moment dat, oprindu-mă să mă asigur la o intersecţie, am observat cât de goi sunt copacii, şi frunzele de pe jos, şi cerul senin alături de soarele sleit de puteri pe care îl ţinea în braţe.
Merg mai departe. Am început să văd o grâmadă de lucruri. Văd cât de grăbită sunt de fapt şi cât de mult pierd nedând atenţie lucrurilor care, mai demult, erau atât de evidente. Am impresia că am intrat într-un gen de cotidian prost. Oraşul ăsta mare şi faptul că sunt mereu pe fugă m-au făcut să fiu aşa. Nu îmi place.
Vreau timp. Vreau timp ca să văd, să învăţ să privesc şi să apreciez, să înţeleg ce văd şi ceea ce exprimă lucrurile din jurul meu. Trăiesc parcă într-un glob de cristal. Nimic nu mă mai atinge şi nimic nu mă mai impresionează. Asta nu sunt eu. Eu nu sunt aşa. Am nevoie de timp şi de spaţiu, şi de iubire. Am nevoie de o cană de vin fiert, de o prietenă bună şi de multă multă muzică. Ziua de ieri a fost genială. Mi-ar trebui mai multe aşa.
Salut, noiembrie! Ai grijă de sufletul meu.

joi, 25 octombrie 2012

Mini-vacanţă

Ce credeţi, fraţilor? Am decis să îmi iau o vacanţă cu ai mei! Mă retrag în Creta pentru următoarele zile şi, cât timp toată lumea va fi aici îngheţând în minunata noastră clonă a Polului Nord, eu voi fi la căldurică bronzându-mă de zor.
Ne vedem de Halloween!

duminică, 21 octombrie 2012

Mediocru

Afară plouă. Eu scriu, citesc şi mă uit la filme proaste. De mult nu mi s-a mai întâmplat să mă uit la un film, să trec de jumate şi să nu înţeleg nimic din el. Jur că, din toate filmele pe care le-a făcut Pattinson ăsta, numai unul a fost reuşit şi nu e nici Twilight, şi nici ăsta pe care l-am văzut acum.
A fost o zi moartă. A fost o zi în care nu m-am gândit la nimic, în care nu am fost în stare să îmi găsesc o ocupaţie cum trebuie şi în care mai totul a fost şters şi fad.
Nu ştiu ce e cu mine.

miercuri, 17 octombrie 2012

Suflet de copil

Viaţa e ciudată în ultimul timp. Mă port ca un copil şi pe urmă, mă schimb la 180 de grade în trei secunde.
Stau pe scaun în bucătărie şi îmi scriu teza la istorie. Profu' m-a lăsat s-o iau acasă. I-am zis că, dacă consider că într-o săptămână n-am scris cât trebuie, o aduc înapoi şi o scriu în clasă. Mi-a zis că fac cum vreau. Nu-l interesează. Oricum n-am ce copia. Prost să fii să vrei să copiezi la aşa ceva. Scriu de zor. Am zece pagini la ora asta. Mă opresc şi beau o cană de vin fiert. Şi, Doamne, cât de bun! Nu mai scriu. De ce a fost făcută ziua de mâine?
Mă bag în pat şi mă gândesc. Azi a fost ciudat. Azi a plecat o persoană căreia îi datorez parte din cine sunt azi. A plecat cineva care m-a ajutat enorm în multe situaţii, care m-a înţeles şi a ştiut mereu să îmi întindă o mână şi să îmi dea o vorbă bună atunci când nu credeam că mai merită să trăieşti pentru ceva. Merită. Sunt oameni cărora, atunci când pleacă, simţi nevoia să le mulţumeşti pentru nimicurile pe care le-au făcut pentru tine. Abia la sfârşit realizăm cât de mult ne vroiau unii binele.
Am spus-o şi am s-o mai spun: oamenii sunt făcuţi ca să te ajute să te şlefuieşti. Ea a făcut asta perfect. M-a ajutat enorm. Oriunde ai fi, sper să fii fericită mai departe!
Eu? Eu nu mai ştiu ce e cu mine. Sunt undeva între lumină şi întuneric. Mă învârtesc în cercuri. Mă amuză, dar mă enervează. Măcar am oameni care ştiu să mă facă să zâmbesc când am nevoie.
Vin momente în viaţă când te uiţi la cer şi râzi fără motiv. Aia este fericirea.

joi, 11 octombrie 2012

Nori de praf

Mă urc în autobuz şi mă aşez la geam, în spate. Mi-am pus căştile în urechi şi le-am apăsat butonul. Nu ştiam ce piesă avea să înceapă. Dub FX - Fly with me. Plouă torenţial. Mă gândesc la tine. Ascult piesa asta de la tine care mă relaxează mereu. Se termină piesa.
Ascult nu mai ţin minte ce. Mergem mai departe. Capul îmi e gol. Nu îmi mai amintesc nimic din ora aia de drum.
Dau să cobor. Jace Everett - I wanna do bad things with you. Mă duc jos şi îl văd pe unul dintre foştii mei prieteni stând jos lângă una pe care o ţinea de mână. Nu m-a văzut. Mă uitam la ei. Mi s-au părut foarte dizgraţioşi, ca imagine. Eu, ca om normal care merge cu autobuzul, nu mă aştept să văd aşa ceva şi nu e din cauză că am fost cu el. Ce tandreţuri de doi bani!
Cobor. Stau şi mă gândesc: cu mine n-a făcut lucrurile astea. Ce bine că n-am fost suficient de bună! Aş fi murit până acum, dacă mă opream la el, sincer. Mi-a lăsat un gust amar, dar am zâmbit din suflet când mi-am dat seama de asta. Ce bine că nu sunt genul de om care să stea unde nu-i e locul!

duminică, 7 octombrie 2012

Cules de amintiri

A trecut mult timp. N-am mai venit aici din aprilie. În capăt e o trupă de fete care dansează. Eu stau pe-o bancă şi le ascult muzica. Sunt rusoaice, după feţe. Îmi beau ciocolata caldă liniştită pe colţul meu de bancă.
Ador locul ăsta. Ar trebui să vin mai des, dar parcă tot nu e ce căutam. Parcă tot aş fi vrut să mă duc în altă parte. Undeva unde să îmi pot pune gândurile în ordine mai bine. Mă simt în plus. Mă simt singură. Locul meu nu mai e nicăieri. Acum câteva săptămâni, cineva m-a întrebat cine îmi e prieten, cine ştiu că, la orice oră şi în orice situaţie, va fi acolo pentru mine. N-am ştiut să îi răspund. Chestia asta m-a făcut să mă simt mică şi m-a îngrozit, pe moment. N-am putut să-i spun că am pe cine să sun la trei dimineaţa plângând, cum am făcut acum un an. Bine, aş avea, dar nu e lângă mine.
Vine o vreme în care realizezi care sunt riscurile prieteniilor şi, de fapt, cine îţi e cu adevărat prieten. Am venit aici singură tocmai din cauză că nici eu nu ştiu. Fiecare are un loc al lui, un loc unde se simte în siguranţă, un loc al lui sau măcar un loc unde trebuie să fie. Eu n-am aşa ceva.
M-am trezit azi-dimineaţă cu gândul la el. Ştiu că n-a ajums aseară acasă şi ştiu şi de ce. Nu mă deranjează. E ok. Nu e. Nu mai înţeleg nimic.
Am venit aici ca să mă liniştesc. M-am agitat mai tare. Locul ăsta nu-i al meu. Plec acasă.

joi, 4 octombrie 2012

Steluţă căzătoare

Ştii, mi-am amintit de tine astăzi fără niciun motiv, aiurea, aşa, că mi-a venit mie. Spălam vasele şi mi-am adus aminte de anul ăla în care am fost la mare şi îmi povesteai de o tipă pe care eu nu mai ştiu cum o chema. Avea o legătură cu Mark, dar nu mai ştiu ce fel. Pe el nu puteai să-l suporţi. De ea îţi părea bine că îşi dădea în petec şi că lumea îşi dădea seama în ce anturaj prost intrase.
De la asta, mi-am amintit de Mark şi de Carla sau cum dracu o chema, care era cu el. Mi-am amintit de profesor şi de ce om deosebit era. Mi-am amintit de toată povestea ăstora doi şi a relaţiei lor pe care, la vârsta pe care o aveam atunci (10-11 ani), nu am prea înţeles-o. Şi a venit ziua în care mi-ai zis că a murit din cauza lor, pentru că aceşti doi copii l-au distrus mental şi fizic. Mi-ai promis că, de-acolo de unde e, mă vede şi că mereu am să rămn delfinaşul, ăla care habar n-avea să înoate.
Nu ştiu de ce, dar de la asta, tot spălând la vase, mi-am amintit de ziua aia în care te-a sunat nu mai ştiu cine să îţi spună că a murit cineva cu care ai lucrat. Şi mi-ai zis atunci "o să vină o zi în care o să o sune cineva pe asta să-i spună că am murit eu". Nu te-am băgat în seamă, dar azi realizez că aşa e. Oare aia acum ştie motivul pentru care nu mai poate da de tine? Oare ştie de ce au fost desfiinţate numerele de telefon? Oare îşi mai aminteşte cineva de tine aşa cum o fac eu? Mi-e frică de răspunsuri.
Mi-e dor de tine. Te poti intoarce pentru o zi măcar ca să mă cerţi şi să mă ierţi, cum o făceai mereu?

duminică, 30 septembrie 2012

Sunt bine!

Toată lumea m-a întrebat dacă e totul ok. Le-am zis tuturor că da. Şi pe urmă a venit ea. S-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat dacă sunt bine. Plângeam. Sunt bine.
M-a luat de mână şi m-a scos afară din clasă. Uşa s-a închis în urma noastră. M-a strâns în braţe şi n-am mai putut să mă opresc. Ne-am aşezat pe scări şi i-am povestit tot printre lacrimi. I-am povestit jumătate din viaţa mea în douăzeci de minute. M-a înţeles perfect. Mi-a spus-o în faţă: ştii, nu mi-ai plăcut niciodată, dar niciodată până acum nu mi-am dat seama cât de puţine ştiam despre tine. Practic, nu ştiam nimic. Nu cred că eşti o persoană rea. Cred că eşti o persoană curajoasă. Mi-a şters lacrimile şi i-am lăsat pe cămaşă urme de rimel şi de ruj.
Problema era că nu ea trebuia să asculte, ci altcineva. Dacă toţi s-ar obosi să-mi asculte povestea şi să se uite în sufletul meu înainte de a mă eticheta de parcă chiar aia sunt, ce bine aş trăi. Eu ştiu cine sunt şi ştiu că, dacă toţi ar şti să vadă ce se ascunde dincolo de machiaj şi de felul în care merg de parcă lumea e a mea şi nimeni nu poate să mi-o ia, ar înţelege de ce sunt aşa. Nu sunt cine par, dar să pui o etichetă e mai uşor dect să te întrebi de ce. Etichetele sunt pentru conserve, nu pentru oameni.
Viaţa e o scorpie. O să le vină rândul tuturor.

joi, 27 septembrie 2012

7:30

Şapte jumate dimineaţa şi totul este gri,
Mă uit în jur la oameni şi aştept să vii.
Aştept să vii ca o lumină şi să mă trezeşti,
Să-mi spui că nu asta e viaţa pe care ţi-o doreşti.

Şapte jumate dimineaţa şi afară-i frig,
Aud o voce joasă şi-n linişte te strig.
Te strig şi vreau să-mi spui atunci când vii
Că e un loc mai bun unde-aş putea fi.

Şapte jumate dimineaţa şi plouă-ngrozitor,
Oraşul ţipă mut de spaimă şi de dor.
De dor mă chemi acasă, mă chemi sub cer senin
Să vin în locu-n care am uitat să vin.

Într-o zi gri, devreme, merg singură pe jos
Frigul intră-n mine prin piele şi prin os,
Dar aşa-i mereu. Asta este viaţa
Ceasul meu şopteşte: şapte jumate dimineaţa.

duminică, 23 septembrie 2012

Prematur

Dimineaţa devreme. M-am trezit prea devreme şi nu mai pot să dorm. Mi-e frică să cobor din pat. E prea frig în casă. Afară e frig şi plouă. Eu mă gândesc la noi, mă gândesc la tine şi la cum n-am fost împreună în niciun septembrie.
Am un virus în sânge. Se ţine de mine de două săptămâni şi nu mai scap de el. Am răcit ca dracu şi e oribil.
Parcă totul e pe dos. Nimic nu mai e bine. Îmi e dor de tine. Afară plouă şi e frig.

marți, 18 septembrie 2012

Vreau şi pot

Am învăţat că nu poţi mulţumi niciodată pe toată lumea. Am învăţat că mereu oamenii te vor răni, dar trebuie mereu să îi cauţi pe cei pentru care merită să suferi. Am învăţat că nu merită să plângi după laptele vărsat şi că trebuie mereu să apreciezi ce ai înainte să te gândeşti la ce-ai pierdut.
Schimbarea e vitală şi, de data asta, e posibilă. Am realizat că sunt exact ce vreau să fiu. Nu sunt perfectă şi nici nu vreau să fiu, dar sunt mulţumită de ce sunt. Sunt omul potrivit pentru cine vreau să fiu. Sunt prietena bună a cui vreau să fiu. Sunt modelul de viaţă al cui vrea să mă urmeze. Sunt un întreg din mii de bucăţi pe care le şlefuiesc într-una.
De azi, am hotărât să las trecutul la locul lui. Unii oameni nu au fost făcuţi să stea, unora nu le e locul la noi în viaţă. M-am plictisit de proşti care îmi invadează existenţa fără motiv. Am nevoie de oameni care să lase ceva în urma lor, când pleacă. Am avut parte de câţiva. A venit timpul să învăţ să accept faptul că majoritatea oamenilor au comportament de curvă, după ce şi-au făcut treaba, pleacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În mod normal, aş condamna chestia asta, dar aici, exact aşa trebuie să fie. Trebuie să accept că a plecat ca o curvă şi nu trebuie să se mai întoarcă. Nu mai are ce să facă aici.
Pot şi vreau să mă schimb. Am s-o fac. Am încredere. Asta m-a salvat mereu.

joi, 13 septembrie 2012

Copil

O iubeşte pe alta, dar mă vrea pe mine. Poate e adevărat că cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul. În mod normal, nu mi-ar păsa, dar acum îmi pasă. Îmi pasă pentru că nu e doar un copil, e un copil care a fost acolo pentru mine de fiecare dată. Care m-a văzut râzând şi plângând, care m-a ţinut de mână în momentele grele, care mi-a adus zâmbetul pe faţă când eu nu am putut, e un altfel de copil. Nu pot să rănesc ceva atât de inocent. Poate nu "inocent" e cuvântul, dar nu are nicio vină. Nu vreau să-l las să umble după una ca mine pentru că mă cunosc prea bine.
Nu are ce să facă cu ce am eu să-i ofer. Nu e tipul. E prea copil. Am să-l trag după mine în groapa în care îmi place să mă joc. Atâta doar că jucăriile sunt sentimente, iar miza este sufletul. Cine reuşeşte să ajungă la sufletul celuilalt şi ştie să iasă de la masă când trebuie, câştigă. Nu vreau să ajung acolo cu el. E prea copil şi n-o să ştie să joace. Nu vreau să înveţe de la mine. Nu merită aşa ceva.
E prea copil. Ăsta-i e norocul.

miercuri, 12 septembrie 2012

Trecutul prinde glas

Azi s-a apucat un puşti să-mi povestească despre cum vrea să se împace cu fosta lui prietenă. Fata cu care eram s-a apucat să-i explice nişte chestii. Una singură mi-a rămas în cap: ca fată, o să aibă sentimentul ăla de "l-am avut şi nu-l mai vroiam, dar îl vreau acum pentru că el nu mă ma vrea pe mine". Şi exact aşa e. Nu mi-am dat seama în secunda aia, dar pe urmă, după ore, pe drum spre casă, am văzut pe stradă un puşti blond. De la spate, arăta la fel ca el. Indiferent de cât timp trece, tot irlandezul meu blond va rămâne şi indiferent de câţi oameni se bucură de titlul de "fost", tot voi găsi un colţ pentru el, care a fost şi nu mai este.
Se face un an. Suntem din ce în ce mai aproape de sfârşitul lui noiembrie, când a început totul. Sigur el nu mai ştie, dar eu nu pot să uit. Îl vreau fără motiv, doar pentru simplul fapt că l-am avut şi nu-l mai pot avea. Timpul şi-a spus cuvântul şi ne-a despărţit drumurile. Şi sunt puţine şanse să audă chestia asta, dar aş vrea să-i mulţumesc. I-aş mulţumi pentru că a văzut adevărul în mine. S-a uitat în ochii mei de copil şi mi-a văzut sufletul. A văzut că era făcut bucăţi şi n-a vrut să participe la distrugere.
Dacă m-aş putea întoarce în timp, să mai trăiesc o dată tot ce am trăit cu omul ăsta, poate aş face totul altfel. Poate aş merge pe mâna lui şi poate n-aş mai pleca din viaţa lui fără niciun cuvânt şi fără nicio mulţumire. Momentan însă, nu regret nimic.

marți, 11 septembrie 2012

Obscur

În ultimul timp, cu un picior urc şi cu celălalt cobor. Cu un ochi văd lumină şi cu celălalt, întuneric. Mă simt de parcă toată lumea vrea o bucăţică din mine. Fiecare trage sperând să mai apuce ceva. M-aş face ţăndări toată. Poate aşa ar fi mai linişte. Toţi vor ceva de la mine. De ce? Eu nu le-am cerut nimic.
A venit toamna şi am început să simt o nostalgie generală în care mă scald în fiecare secundă. Îmi amintesc de toate chestiile pe care le făceam anul trecut pe vremea asta. Îmi amintesc de cum eram. Acum e altfel. Nu ştiu de ce, nu ştiu dacă e bine sau rău, dar în mod sigur, e diferit. Nu mă deranjază diferenţa. Sunt gata s-o accept şi să profit de ea, dar totuşi, trecutul m-a ancorat în locul în care sunt. Încă tatonez terenul. Nu sunt sigură dacă e de bine sau de rău.
Mi-e dor. Mi-e dor de copilărie. Ţin minte, acum vreo trei-patru ani, nu vroiam decât să cresc, să pot să fac totul singură, să pot să decid pentru mine, să fiu văzută altfel. Sunt cine vreau să fiu, am crescut. Dar ştiu sigur că acel copil care am fost nu şi-a dorit să se trezească în fiecare zi la realitatea asta rigidă şi rece.
Mi-e dor de casă. Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de noaptea aia în care am venit să te iau de la gară. Mi-e dor de tot ce am făcut. Mi-e dor de certitudini. M-am plictisit de ipoteze.

duminică, 9 septembrie 2012

Minţi greşite

Am început şcoala de miercuri. Prima săptămână... Eh, nu prea se fac multe. Fiecare prof ne spune despre cât de bine îi pare de ce am făcut per total la examene, despre cum nu trebuie sa ne panicăm dacă vrem să le mai dăm o dată, despre cât de greu ne va fi anul ăsta, despre ce se va schimba, despre ce responsabilităţi noi o să avem şi tot felul de de-astea.
Mi-a părut bine să mă întorc. Prieteni, colegi, profi, avem o colegă nouă... Chiar mi-a fost dor de toate astea. Plus că, e ultimul an şi chiar vreau să fie cel mai bun, sincer.
Pe lângă toate chestiile bune, săptămâna asta m-a învăţat mai mult ca orice altceva un lucru: deştepţii nu au nevoie de alţi deştepţi. Deştepţii care vor să profite de proşti nu au nevoie de alţi deştepţi cu care proştii să interacţioneze. Deştepţii au opinii. Dacă le ascultă, proştii s-ar putea să se prindă că se profită de situaţia şi de naivitatea lor. Prin urmare, cum află deşteptul că proştii lui au deştepţi prin preajmă, deştepţii vor trebui eliminaţi pentru ca scopul deşteptului să poată fi atins.
În situaţia asta sunt eu. Mi-am dat cu părerea şi n-a fost bine. Am fost forţată să plec sau, mai bine zis, să rămân. Am fost lăsată la locul meu, iar proştii au fost mutaţi. Nu mă mai priveşte. Am fost redusă la tăcere prin marginalizarea proştilor, o prostie, de altfel.
Tot apropo de proşti, am învăţat că nu e bine să te pui cu un prost beat. Un prost treaz, mai e cum mai e, dar unul beat, dacă nu începe să filozofeze şi să se enerveze pentru ceva care nici măcar nu e problema lui şi dacă, prin absurd, ajungeţi la o discuţie contradictorie, prostul va încerca disperat să te convingă că are dreptate şi că aşa cum zice el că e, chiar este. Se va enerva dacă îi zici că nu. Am fost pusă şi în situaţia asta. M-au ridicat în slăvi aseară două femei de 35 de ani bete criţă din cauza faptului că, în opinia lor, am o gândire foarte matură. Da, mi se pare normal. Comparativ cu copiii lor reduşi şi mai ales bete fiind, eu eram un gen de Einstein in varianta feminină. M-a lăsat oarecum rece.
A fost o săptămână ciudată. Voi da zilei de mâine o şansă.

duminică, 2 septembrie 2012

Rebuturi

Da, ştii ca te ador cand vii acasă după două zile şi te apuci să-mi povesteşti despre ce ai făcut în zilele astea cu una pe care eu din curvă ordinară nu o scot, da, chiar te ador maxim. Cât despre ea, îmi face şi mai mare plăcere când îi aud numele pe lângă istorisiri şi fraze care îmi dau clar de înţeles cât de bună de nimic este.
Ce să-i faci? Nu s-au născut toţi cu talent, cum nu s-au născut toţi cu aspect plăcut. Acum, mă înţelegi de ce am spus mereu că sunt produsul care a spart tiparele? Mersi pentru că m-ai învăţat să am încredere în mine.
În spatele fiecărei femei puternice, este un bărbat puternic.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Cine sunt?

Ştiţi, e ciudat. E ciudat felul în care mă simt şi e şi mai ciudat să explic chestia asta. Am avut o zi mişto. M-am văzut cu Steph, pe care n-o mai văzusem de doi ani, am venit acasă, am ieşit cu nişte oameni geniali şi am cunoscut nişte oameni şi mai şi, am venit acasă...
Ce lipseşte? Mi-au venit blugii pe care i-am comandat şi îmi vin perfect, nici lui nu-i simt lipsa pentru că ştiu de el, nici altceva nu mă deranjază. Ai mei sunt bine, eu sunt bine, totul e perfect. Şi atunci? Ce e cu mine?!
Am văzut un film prost. După ce am venit acasă arătând ca la 26 de ani, nu ca la 16, mă simt mai murdară decât orice trotuar din Bucureşti, deşi nu am motive. Nu am făcut nimic greşit, nu am făcut nimic anormal, n-am furat sistemul. N-am făcut niciun pas în afara regulilor, promit! Şi atunci? Atunci ce-i cu mine? Ce am? Rimelul îmi apasă greu pe gene, încă nu m-am demachiat. Ce mă leagă de ceea ce creierul meu îmi spune că sunt?
Nu pot să dorm. E prea cald. E o străină în corpul meu, eu nu mai ştiu ce sunt.

joi, 30 august 2012

O zi normală

O zi normală este cea în care mă trezesc singură într-o casă mare, într-un pat gol din care cum mă dau jos, mă ia cu frig, într-o cameră mare şi dezordonată. O zi normală este cea în care stau în pijama până la ora trei. O zi normală este cea în care chitara îmi este cel mai apropiat prieten şi fac muzică. Fac muzică ca să îmi mai las problemele de-o parte, ca să le mai spun cuiva, ca măcar să nu le mai ţin închise în mine, în spaţiul mic şi strâmt dinăuntrul meu. O zi normală este cea în care stau în bucătărie pe scaun într-o parte, sprijinită de perete şi nu îmi pasă că tricoul de pe mine e rupt, chiar dacă ştiu. O zi normală este cea în care îmi ocup timpul cu orice, cu absolut orice, doar de dragul de-a face ceva, deşi nu mi-ar strica să dorm mai mult. Mereu mă trezesc obosită şi ştiu că dorm prea puţin. Mi-e groază să ştiu că o să înceapă şcoala, iar eu n-o să mă pot culca mai devreme de ora unu.
O zi normală... O zi normală este cea în care tot ce fac îmi aminteşte de tine, mă obligă să mă gândesc la toate nimicurile pe care le făceam împreună, mă obligă să mă gândesc la cât de dor îmi e de tine şi de noi. O zi normală începe cu tine, chiar dacă nu eşti aici, eşti primul lucru la care mă gândesc când mă trezesc. Păcat că nu îţi mai pot trimite mesaje dimineaţa, cum făceam în ţară. Ştiu, ţi-am promis că, într-o zi, nimic din asta n-o să mai existe. Ştii că mă ţin de promisiuni.
O zi normală începe cu tine. Tot cu tine se sfârşeşte.

miercuri, 29 august 2012

Cuvinte


"Şi eu care vroiam să mă însor cu tine."

Poate, peste câţiva ani, ai să uiţi ce mi-ai spus aseară, dar eu am să ţin minte.
Te iubesc!

sâmbătă, 25 august 2012

A venit

A venit şi vremea-n care
Cuvinte zboară-n mii de părţi,
Afară plouă mut
Şi eu pierd la cărţi.

A venit şi vremea-n care
Nu ştiu ce mi-a mai rămas,
Nu-mi pasă de miză
Şi pierd ultimul as.

A venit şi vremea-n care
Amintirile mă dor,
Cărţile îmi zâmbesc trist
Şi eu mă sting uşor.

A venit din nou momentul
Să reconsider tot ce am,
Să văd ce mi-a mai rămas
Din tot ce ştiu c-aveam.

vineri, 24 august 2012

A fost odată...

Ştiţi, a fost odată o fată care nu era perfectă. Nu era atât de slabă cum îşi dorea să fie, nu era atât de înaltă cum vroia, nu trăia unde îşi dorea să trăiască, nu avea în jurul ei oamenii pe care vroia să-i aibă, nu zâmbea tot timpul şi, mai presus de orice, nu era independentă.
Era o mediocră, în mare parte, o adolescentă ciudată cu mai multe idei şi cu mai multe vise decât fire de păr avea în cap, care se îmbrăca ciudat, care se machia discret, care îşi picta buzele cu roşu aprins de fiecare dată când ieşea pe uşă, care pierdea timpul uitându-se la filme şi la anime-uri, care avea o obsesie continuă pentru felul în care îi stătea părul, care făcea muzică ca să se descarce, care era îndrăgostită până peste cap de un el atât de imperfect, dar atât de suficient pentru ea... Avea tot ce îşi dorea şi parcă, pe dinăuntru, tot goală era. Avea o grămadă de prieteni şi tot se simţea singură.
A fost fericită, a fost tristă, a râs tare şi a plâns în hohote, s-a lovit, a răcit, a fost minţită, folosită, i s-a luat ce a avut mai scump pe lume, a fost condamnată să trăiască ştiind că jumătate din ea e la o distanţă de trei ore pe avion şi, cu toate astea, n-a purtat pică nimănui. Nu a urât pe nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată. Nu a văzut în asta o eliberare. Nu a înţeles niciodată de ce unii trăiesc pentru aşa ceva. Şi totuşi, ceva ce a întors-o împotriva curentului cu care înota a trebuit să vină.
Vedeţi voi, ea n-a suportat niciodată ca alţii să încerce s-o schimbe. De ce? Pentru că perfecţiunea nu este un scop. Perfecţiunea este un mit. Este ceva la care o boemă ca ea, nu vroia să viseze. Ea nu fusese făcută pentru aşa ceva. Şi totuşi, ce era aşa de rău la schimbare? Păi, simplu. "Dacă nu rănesc pe nimeni prin ce sunt şi ce fac, de ce m-aş opri din ce fac ca să fac altfel? De ce nu aş continua aşa?" Dar cine a înţeles-o?
Oamenii sunt oameni. Şi au trăit cu toţii pe coaja pământului până la adânci bătrâneţi.

joi, 23 august 2012

Suflet în moarte clinică

E dezordine la mine în suflet. Când credeam că totul va fi bine, viaţa mi-a amintit a mia oară că nimic nu poate merge cum vreau eu pentru că există ceva mai mare şi mai important ca mine care nu vrea asta. Ceva mai puternic, ceva mai influent, mai bun, dar în acelaşi timp, mai meschin şi mai răzbunător ca mine. Nu sunt aşa de rea cum par. Eu n-aş da într-un om căzut. Viaţa văd că nu ştie ce-s alea reguli. Ce joc murdar!
Ştii, dragă destin, eu nu cred în tine. Nu exişti. Te fac şi te deţin şi, dacă tu ai de gând să îţi confirmi existenţa făcându-mi mie zile negre şi scoţându-mi peri albi, află că ai ales greşit persoana. Nu sunt genul care să renunţe. Am să-ţi dau unde te doare până ai să înţelegi că mi s-a luat de tine, până ai să înţelegi că nu accept să fiu luată drept cobai în experimentul ăsta cretin al roţii care se învârteşte în sens invers a tot ce vrea muritorul de rând.
Am intrat în cameră şi am simţit un miros ciudat. Nu înţeleg ce e. Să fie schimbarea, să fie ploaia? Nu ştiu. Afară e frig. Frigul mă sperie. Prevăd o toamnă lungă cu duminici multe. Prevăd păcate şi lacrimi care vor curge să le spele. Prevăd un suflet făcut bucăţi pentru a mia oară din acelaşi motiv necunoscut. Prevăd întrebări fără răspuns şi nopţi nedormite.
Întunericul îmi e prieten. Sfârşitul e aproape.

marți, 21 august 2012

Haos

Frigul se lasă peste oraşul mut,
Ea se pierde în cuvânt şi se lasă pradă liniştii asurzitoare.

Unde fugi, copilă?

Nimic nu mai e cum a fost. Fiecare pas mă aduce mai aproape de un nimic material şi simplu, fără contur şi fără conţinut, fără scop şi fără mijloace. Azi a fost altfel decât până acum. Nu înţeleg schimbarea asta. Aproape că mă sperie. 
Voi merge mai departe cu capul sus. La final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, nu este finalul.

sâmbătă, 18 august 2012

Ultima noapte

Am ajuns la terasă, am băut mult mai puţin decât credeam că am să beau şi apoi... Apoi, am avut un moment în care m-am oprit şi m-am pus cu capul pe mâini, pe masă.
Tot corpul îmi era îmbibat cu parfumul tău. M-a făcut să mă gândesc la cum n-am avut suficient timp ca să-mi iau la revedere cum trebuie, la cum ai plecat şi am plecat scurt pentru că amândoi trebuia să fim altundeva. Ce trist! Cine ştie când am să te văd din nou? Cine ştie când o să mai facem tot ce am făcut zilele astea?
Am să merg să-mi fac un duş. Când o să ies, tot parfumul mi se va fi dezlipit de pe piele. Numele tău îmi va rămâne mereu tatuat pe suflet!

luni, 13 august 2012

Identitate

Cine sunt, cine-mi zice buletinul că sunt? Nu. Sunt un om simplu care nu cred că mai are vreo vină. Cred că mi-am spălat păcatele la mână şi cred că am muncit destul. Nu.
Sunt una pe care stă un om la două dimineaţa să o caute de probleme şi de păcate noi. Sunt aia pe care cineva de-abia o aşteaptă să se facă majoră ca s-o poată vedea plecată. Sunt aia care n-are loc în propria casă. Sunt aia căreia unii vor să-i fabrice părinţi, când eu nu am cerut şi nici nu am nevoie.
Sunt un om singur. Mă simt în plus... la mine acasă.

joi, 9 august 2012

Urăsc despărţirile!

E noapte, mult după miezul nopţii. Am decis şi eu, în sfârşit, să pun uitatul la Naruto pe pauză şi să mă culc. Sting lumina, las laptop-ul pe jos, mă răsucesc pe o parte şi... Îl iau în braţe pe Miki. Da, Miki ăla mic pe care mi l-ai dat în iarna aia. 29 decembrie 2010. Nu pot să cred că am ţinut minte până şi asta!
Mă rog, nu e important că dorm eu cu Miki. Asta făceam oricum. Ceva e ciudat, dar ce? Parcă atunci când am pus mâna pe el, n-a mai fost la fel. Ceva se schimbase. Când l-am strâns la piept, te-am simţit pe tine. Şi ştiu că nu pot face nimic în legătură cu asta. Eu am să vin sâmbătă. Tu pleci în noaptea asta. Asta mă doare cel mai al naibii. Ştiu că, atunci când o să ne revedem, o să fie mai frumos ca niciodată, dar până atunci, ce-am să fac? Ce-am să fac eu până duminică fără să ştiu nimic de tine, fără să te văd, fără să ştiu dacă, acolo unde eşti, ţi-e bine... Ce-am să fac eu patru zile fără tine?
Nu ştiu de unde, dar am găsit partea bună în toată chestia asta. Am văzut-o undeva acolo, cu ochii minţii. M-a făcut să zâmbesc larg. Dacă ai putea să mă vezi acum, ai fi mândru de mine. Şi, în aceeaşi secundă, am simţit lacrimile curgând. De ce? Nu ştiu. De tristeţe că pleci sau de fericire că vii? Nu ştiu. 
Şi am adormit.

Te iubesc. Nu pot să stau fără să ştiu nimic de tine atâta timp. E ca atunci când am plecat eu în Franţa patru zile. E la fel! Simt că îmi pleacă nu un iubit, ci un frate. Şi nu ştiu de unde eu, care n-am nici fraţi, nici surori, am ajuns la concluzia asta, dar eşti o parte din mine. Şi te vreau bine acolo unde eşti.
Rămâi cu bine!

sâmbătă, 4 august 2012

Vremuri bune

M-am trezit şi ploua, aşa că m-am culcat la loc. Am mai dormit o oră şi am fost trezită. Afară era soare, dar era friguţ. Vremea de-afară m-a dus cu gândul la mare şi la dimineţile în care îmi beam cafeaua sprijinită de pervaz în camera numărul doi a aceleiaşi vile din aceeaşi staţiune în care m-am dus nouă ani la rând. Mi-a amintit de tine, de cum te rogi de mine de doi ani sa vin cu tine la mare. Aş vrea enorm să pot.
Mi-e dor de tine, de noi, de nopţile albe, de tot. Nu mai e mult şi o să avem toate astea înapoi.
Te iubesc! Şi asta nu se vindecă.

Lecţie de viaţă

Azi a fost o zi ciudată. A fost o zi în care am vrut să fac multe şi n-am făcut nici măcar jumătate. A fost o zi ca aia, ca aia în care trebuia să fac ceva ce n-am mai făcut, aşa că m-am făcut frumoasă şi m-am simţit bine în pielea mea în casa asta goală. Şi el n-a mai fost aici.
La dracu cu el! Nu îmi mai trebuie. M-am săturat de minciuni, de lucruri spuse ca să fie, de sentimente de carton, de nepăsare, de "cât de departe mergi pentru mine?". Ei, uite că nu atât de departe cum ai fi crezut. Ţi-aş fi dat tot. Te-aş fi iubit cum l-am iubit pe cel pe care l-am înlocuit cu tine. Abia acum realizez ce greşeală am făcut! Bine, nu zic că ar mai fi mers între mine şi el şi azi dacă nu apăreai tu. Nu, relaţia se terminase în decembrie. Pe urmă, am continuat în jocul nostru al plăcerilor interzise, al slabilor, care renunţă primii şi al orgolioşilor, care rămân nemişcaţi când, de fapt, sunt făcuţi bucăţi pe dinăuntru.
El e de fapt fostul, nu tu. Tu eşti îngerul şi asta ai să rămâi până când se va naşte o fiinţă mai uşuratică în ochii voştri decât am fost eu, aia care chiar îţi va juca jocul cinstit când ştie perfect că dacă face asta, pierde. Îmi pare rău, dar eu n-am fost dispusă pentru aşa ceva.
Am ales prost. I-am crezut pe toţi altfel şi m-am înşelat, ca de obicei. Asta e. Merg mai departe cu capul sus. Păşesc apăsat pe drumul meu chiar dacă ştiu că am să ard în iad pentru că am vrut ca tot să fie bine.

joi, 2 august 2012

Domnişoara cu părul în culori

În premieră şi special pentru Terra, am pus cap la cap un mod de a mă descrie. Bine, nu vă gândiţi că am stat să mă gândesc sau, mai ştiu eu, să-mi pun capul la contribuţie. Nu. Pur şi simplu, am realizat câteva chestii.
Totul a început cu Onision (a.k.a. super youtuber-u' pentru cunoscători) care mi-a schimbat total modul de a gândi despre unele chestii. Omul este super genial, vă recomand din suflet tot ce face şi toate canalele de YouTube pe care le administrează în prezent. Destul cu reclama! De la el am aflat despre o reţea de socializare care celor care vor da click li se va părea ori o mare porcărie, ori o super-chestie pe care tehnologia ne-o pune la dispoziţie. Eu încă mă decid. Cum spuneam, chestia se numeşte View şi că avertizez cu privire la faptul că este 100% nocivă. Combină facebook, twitter şi tumblr într-o mega reţea de socializare unde tot ce zboară se mănâncă şi orice e posibil. Crează dependenţă! La vreo două zile după ce am intrat în "febra view", am început să mă consider mai artistă ca niciodată. Azi, mi-am dat o palmă în cap şi am realizat că sunt o mediocră cu idei prea multe în cap.
Azi mi-am bătut recordul de ciudată. Am reuşit să îmi fac curăţenie în cutiuţa mea minusculă cu cercei. Am 33 de perechi, pentru amatori. Am realizat că mi-am luat şase perechi în două zile. Am realizat că nu ştiu pe nimeni care să aibă chestii la fel. Am realizat că ar trebui să fie ilegal să fii ca mine. Mi-am propus să mă distribui câte una pe univers descoperit. Adică, undeva într-un viitor îndepărtat, când oamenii îşi vor da seama că nu suntem singuri în univers, am să ies din gheaţă (am de gând să mă congelez, nu să mor ca proasta), mă voi clona şi mă voi da mai departe ca leapşa sau ca "distribuie" pe facebook.
Până acum, sunt o ciudată care se crede artistă din cauza unei aberaţii de pe internet. În continuare, am pretenţia că ştiu ce e iubirea. Iubirea e atunci când nu îţi vezi viaţa fără o persoană, când sunteţi fericiţi împreună, când clipa curge şi nu se mai opreşte şi n-ai mai avea nevoie de nimic altceva. Aşa ca noi! Da, cred că am întrerupt explicaţia prost.
În fine! Nu trebuie să aibă sens. Trebuie să fiu eu, iar eu nu am niciodată sens şi sunt fericită aşa.

- Sfârşit -

joi, 26 iulie 2012

Mecanism

M-am urcat într-un tren care mergea prost. Nu mă lăsa unde vroiam eu să ajung, dar era ok. Nu era traseul pe care îl aveam eu în cap, dar tot era ceva. Pe un drum de opt staţii, n-am făcut decât două. Asta mi-a dat foarte mult timp de uitat pe geam şi gândit. Cititorii vechi vor şti că de fiecare dată când sunt în tren şi mă uit pe geam, mereu observ pe alţii care aşteaptă pe peron, peisaje prea cunoscute ca să le mai dau atenţie şi alte banalităţi de genul. Da, sunt o fiinţă foarte meticuloasă. Nu dau atenţie la multe, dar cu alea cărora le dau, rămân. Dar deja m-am depărtat de la subiect cu două propoziţii. Pe lângă toate chestiile la care mă uitam, nu m-am putut abţine de la a mă gândi şi răzgândi. M-am uitat în spate. Am început de prin noiembrie. Nu pot să zic că regret ceva din ce-am făcut. La momentul lui, fiecare dintre ei m-a făcut fericită şi tot ce am făcut împreună a fost cu un scop. Am făcut unele greşeli, nu neg, dar greşelile sunt omeneşti, sunt normale. Viaţa nu a venit cu instrucţiuni.
Tot ce am făcut, am făcut pentru că am vrut. Deciziile pe care le-am luat, nu regret niciuna. Oamenii pe care i-am întâlnit, cei pentru care am simţit ceva, cei care m-au folosit ca pe o cartelă de metrou şi cei pe care eu i-am considerat o chestie de suprafaţă, o a doua variantă şi pe care i-am dat la o parte din viaţa mea fără să mă gândesc de două ori când au început să mă incomodeze... Niciunuia nu am să le reproşez nimic. Au intrat în viaţa mea cu un scop. Unul pe care l-am înţeles sau nu din prima. Unii m-au rănit, alţii m-au făcut fericită, dar toţi şi-au făcut treaba perfect. Şi-au atins scopul pentru care au venit. Şi au plecat. Sau am plecat eu.
Doar tu ai reuşit să mă ţii lângă tine. De ce? Nu ştiu. Poate nu ai reuşit să-ţi atingi scopul încă. Poate e ceva undeva care încă mai are planuri cu noi doi. Mai ştii? Poate e ce credeam. Poate o să fie bine şi pentru noi doi.
Te iubesc!

luni, 23 iulie 2012

Pufoşenie!

Ne-am despărţit pe 4 aprilie şi n-am mai vorbit cinci zile. Pe urmă, te-ai luat tu de mine că am zis să rămânem prieteni şi că nu vorbesc cu tine şi iar am început să vorbim. Au mai trecut câteva zile şi deja începuserăm să ne comportăm de parcă nimic nu se întâmplase. Pe scurt, ăştia eram noi cei despărţiţi care vorbeau, se prosteau şi făceau tot ca şi cum încă erau împreună.
Ieri a fost o zi ciudată. O zi în care mi-a fost dor de tine ca niciodată. O zi în care tot ce am vrut a fost să fie totul bine şi să lăsăm tot ce am spus şi tot ce s-a întâmplat în urmă. Am vrut s-o luăm de la capăt. Te iubesc. Te iubesc şi ce am spus ieri a fost pentru că am simţit-o şi încă o mai simt. Am simţit-o din clipa în care ne-am combinat prima oară, pe 21 mai 2010. Mai ţii minte? Era o vineri şi îmi ziseseşi că mă duci la şcoală. Nu m-ai mai dus, dar a meritat. N-am să uit cât trăiesc ziua aia. Acum, au trecut doi ani şi două luni. Suntem încă împreună. Îmi permit să bag la grămadă timpul în care am fost despărţiţi pentru că n-a fost nicio diferenţă şi o ştii.
Mă simt uşor... Nu ştiu. Am avut o perioadă în care am crezut că oricât aş vrea eu să mă întorc la tine, n-ai să mă mai primeşti niciodată înapoi. Mi-am zis că e mai bine aşa, că viaţa merge înainte, că totul se întâmplă cu un motiv.  Da, se întâmplă. Asta s-a întâmplat ca să-mi pot da eu seama că nu pot să stau fără tine, că am fost făcuţi unul pentru celălalt şi că nu ne stă bine altfel decât împreună. A fost totul ca să învăţ să apreciez ce am înainte de a fi prea târziu. Am făcut alegerea potrivită. Mă simt acasă, mă simt împlinită, sunt fericită din nou.
Te iubesc! Şi nimic nu poate schimba asta.

*doi oameni care sunt făcuţi unul pentru celălalt vor găsi calea de întoarcere.

duminică, 22 iulie 2012

Leapşa de la Julieta

*Leapşa a fost preluată de pe blogul Julietei.

11 lucruri despre mine:
Starea mea de spirit este direct proporţională cu felul în care îmi arată părul.
Am plecat din ţară şi nu sufăr.
Nu mi-aş vedea viaţa fără artă.
Mă plimb singură foarte mult.
Port cercei ciudaţi.
Am o obsesie pentru "The Nightmare Before Christmas".
Ador să călătoresc.
Îmi verific telefonul când mă trezesc de parcă ar fi ziarul de dimineaţă.
Am o obsesie pentru posterele cu "Keep calm".
Ascult orice fel de muzică.
Mă îndrăgostesc repede şi îmi trece greu.


1. Cum ai vrea să îţi petreci restul verii?
Vreau să mă plimb mult prin locuri noi, cu oameni noi. Vreau să simt că e vară!

2. Dacă ai fi un sentiment, care ai fi?
Cel pe care îl ai când ştii că ai făcut ceva bun singur şi din nimic.

3. Îţi plac animalele? Care?
Îmi plac toate animalele, dar să nu le am eu.

4. Dacă mâine ar fi ultima ta zi, cu cine ţi-ai petrece această ultimă zi?
 Cu mama.

5. Cel mai frumos loc în care ai călătorit?
Skiatos, Grecia.

6. Ai vrea să schimbi ceva la tine?
Sunt prea pofticioasă.

7. Ce înţelegi prin cuvântul "prietenie"?
Relaţia dintre doi oameni cărora nu le pasă de ce haine porţi, ce maşină ai, ce lucrează ai tăi, de câţi bani dispui, prin ce locuri umbli sau cât de ciudat eşti, ci de ce persoană ştii să fii şi eşti.

8. Ce înseamnă pentru tine prietenii?
Cei prin care Dumnezeu îşi cere scuze de la rude.

9. Ce părere ai despre "regrete"?
Cât timp nimeni n-a murit, cevaul ăla pe care îl regreţi, te-a făcut să zâmbeşti la un moment dat, deci regretele nu îşi au rostul. 

De la mine pentru voi:
Unde ţi-ar plăcea să stai?
Cu ce actor te-ai căsători mâine?
Descrie-te printr-un titlu de film.
Ce te vezi făcând peste cinci ani?
Pentru ce merită să trăieşti?
Ce te inspiră?
Dacă ai putea dona bani pentru o cauză, care ar fi ea?
Cel mai mare defect al tău.
Visul tău de mic copil.

Leapşa merge la: GeoStephRebeca şi Suflet.

vineri, 20 iulie 2012

Vară oficială

Să recapitulăm.
Concertul a fost genial! Am avut din nou o sală plină care a dat tot ce-a avut mai bun pe piesele mele originale, am avut o seară minunată în care am văzut mulţi oameni talentaţi, am plâns pentru că am văzut-o pe profa de muzică plecând şi chestia asta nu o să-mi treacă mult timp de-acum înainte. Jur că la anu' merg s-o vizitez la şcoala la care pleacă!
Îngerul n-a venit. Nu-mi pasă. Supărată nu sunt, fericită nu sunt. Sunt pasivă pur şi simplu. Nu ştiu dacă e laşitate, sau lipsă de respect, sau o de-aia gen "hai să vedem cât de departe merge" şi sincer nu îmi pasă. A crezut că poate face din mine ce vrea. A fost invers. De-abia acum îşi dă seama. Dacă are nevoie de mine, să mă sune. Eu promit că nu îl mai caut.
Azi? Azi mi-am terminat lucrarea la istorie. Am scris nouă pagini! Diriga ne-a dat să mâncăm chipsuri şi jeleuri, am plecat acasă la 12. Bineînţeles că imediat ce am intrat pe uşă am început să mă gândesc cu ce mă îmbrac, m-am schimbat de trei ori cel puţin, iar ce mi-am luat pe mine de fapt nu are nicio legatură cu ce credeam că am să port. Am luat-o frumos pe mama de la muncă, am mers frumos la cumpărături, m-am ales cu un lănţişor destul de simpatic (am boală nouă: vreau să-mi iau alt ceas). Mama a plecat acasă, eu am mers să-mi cumpăr corzi pentru chitară, am venit acasă, mi-am schimbat corzile, m-am apucat de un cover şi totul este perfect.
Azi am vrut să mă simt bine în pielea mea şi mi-a ieşit. Mi s-a zis că arăt de douăzeci de ani şi am fost întrebată la ce facultate sunt. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să plâng. Mi-am petrecut jumătate de zi gândindu-mă la un binemeritat frappuccino la care am ajuns până la urmă. Ce bine e când toate curg unele din altele!
A venit vacanţa şi vremea frumoasă. Mi-am oprit alarma. Mă simt liberă. Şi sunt! De luni intru în ieşiri.

luni, 16 iulie 2012

Încotro alerg?

Ştiu, poate e vina mea. Poate am rănit oameni prin tot ce fac şi am făcut, dar pe asta n-o meritam, sincer. M-a lovit nu ca o palmă, ci ca un adevăr rece. M-au ajuns consecinţele. Am visat ploaie. Mi-a venit vremea să plâng. Credeam că am greşit cu toate. Acum văd câtă dreptate am avut. Îmi doream să nu fie aşa.
Nu ştiu ce se întâmplă. Una văd şi alta aud. Oameni diferiţi îmi spun lucruri diferite. Cine mă minte? Cum şi când am să pot să fac şi eu ceva să-mi fie bine pe termen lung? Când?! Am obosit să tot alerg după nimic şi să ajung nicăieri. Nu mai vreau. Nu mai pot. Şi totuşi nu vreau să accept sfârşitul ăsta.
O să cad de sus. Şi o să mă doară.

vineri, 13 iulie 2012

Vineri 13

Ha!
Vineri 13, ghinion, trei ceasuri rele, bla bla bla... Să muriţi voi! Am avut o zi extraordinară!
M-am dus la ce ore am vrut, am terminat materia la info, ultimele două ore jumate pe care le-am stat în şcoală s-au rezumat la o singură sală care mi-a asigurat una bucată microfon, chitară electrică, chitară acustică, una bucată amplificator pe care să mă aşez, o prietenă foarte bună cu care lucrez la piesa pentru concert şi curent electric. E vineri!
Săptămâna s-a terminat, mâine am ultima lecţie de chitară pe anul ăsta, mâine seară am programată o petrecere şi jur că de data asta nu îmi mai las şansa să treacă pe lângă mine!
Azi a fost genial, mâine va fi şi mai bine. O simt. Luni îmi termin proiectul la muzică, marţi am repetiţie pentru concert, miercuri am două ore libere, joi - concertul şi totul sau nimic, vineri e ultima zi de şcoală. Dup-aia intru în ieşiri.

*când viaţa îţi dă lămâi, cere-i şi Martini!

joi, 12 iulie 2012

Plouă stupid

Aud doar stropi reci bătând.
Confuza ploaie
Îmi scrie azi pe geam
Rândurile curg şiroaie,
Pomii de la vânt se-ndoaie.
Ţin minte vara cum eram.

Totul e rece şi e gri.
Nimic nu se mai înţelege,
Cuvintele se roagă în tăcere
Şi nu vor să se lege,
Ceasul înainte merge.
Aş vrea să-mi daţi, vă rog, o bere.

Anotimpul se termină.
Fantezia nu-i greşită,
Ploaia tace fin,
Iar dorinţa ne-mplinită
Stă pe masa prăfuită.
Închei strofa cu-n suspin.

marți, 10 iulie 2012

Din ploaie ne-am născut

Ploua când am ieşit prima oară. Ploua în noaptea aia în care te-ai gândit să nu mă laşi să dorm ca să vorbim jumătatea aia de oră. Ploua azi când am plecat acasă şi ploaia m-a făcut să mă gândesc la toate astea. Poate de-aia am visat ploaie, mai ştii? O fi un semn bun. Şi de obicei, cred în cheia viselor şi în ce spune că visele înseamnă, dar de data asta cred că am înţeles cum trebuie. 
Mâine am interviu. Nu ştiu ce am să le răspund la întrebări, dar am câştigat deja. Am încrede în mine, deşi nu înţeleg de ce. Aştept petrecerea şi concertul. Nu îmi mai e frică de nimic. Totul o să fie bine! M-am făcut optimistă.

duminică, 8 iulie 2012

Nopţi prea lungi

E noapte. Plouă îngrozitor. Aud numai apă curgând şi stropi bătându-mi anxioşi în geam. E târziu şi sunt obosită. Sunt gata să pun telefonul jos şi să mă culc, să mă întorc pe partea cealaltă şi să îmi las ochii obosiţi să îşi aibă orele de linişte pe care mi le cer de când m-am trezit dimineaţă. 
Las telefonul pe noptieră şi încerc să îmi găsesc o poziţie comfortabilă. Telefonul vibrează. Mă răsucesc să îl iau, îl deblochez, şi îngheţ pentru o secundă în poziţia în care eram. Îngerul! E trecut de miezul nopţii, iar el îmi scrie. Oboseala se duce naibii. Mă simt ca după zece ore de somn şi două cafele. Îi răspund. Începem să vorbim. Îşi cere scuze că n-a venit cu mine la festival, mă întreabă cum a fost şi cu cine am mers până la urmă. Îi explic. Ne ciondănim aiurea ca doi copii care se bat pe o jucărie stricată. La un moment dat, ne oprim şi râdem.
Afară plouă. Camera mi se umple de o lumină albă. Îmi ia ceva să îmi dau seama că fulgerase. Nu mai stă mult şi tună. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să mă sperii de aşa ceva, dar acum s-a întâmplat. De ce? Nu ştiu. O fi oboseala? O fi el? Mă simt aşa mică şi vulnerabilă în jurul lui, dar nu mi-e frică de nimic. Ştiu că orice-ar fi, nu va lăsa nimic să-mi facă rău, dar el e departe acum şi eu nu aş cere nimic mai mult decât o îmbrăţişare strânsă şi un "sunt aici" şoptit peste zgomotul ploii de-afară. 
Ce păcat! mă gândesc. Ce păcat că el nu ştie toate chestiile astea şi cât înseamnă pentru mine! Şi vreau să-i spun, dar în timp ce eu mă pregătesc să-i scriu, el îmi spune că se bucură că am avut o zi mişto, mă roagă să am grijă de mine şi îmi urează noapte bună. Nu îl rog să stea. Îl las să plece gândindu-mă la faptul că într-o zi, o să fie bine şi pentru mine. 

Azi? Azi m-am trezit şi încă ploua. Ploaia m-a dus cu gândul la el şi la noaptea trecută. Mă gândesc că poate mi-am interpretat eu greşit visele sau poate nu am aşteptat suficient de mult. Nu ştiu. Un singur lucru e sigur: de mult nu am mai iubit aşa.

sâmbătă, 7 iulie 2012

Cer alb

Obosită, aşa mă numesc. Nu sunt în stare de nimic. După o zi de muzică bună şi prieteni şi mai buni, multe multe cutii de suc şi foarte mare zăpăceală, asta sunt eu stând întinsă în pat. Mă numesc obosită.
Cerul e alb. Afară plouă. Eu stau şi mă uit pe geam. Aş zbura la nori, dar cu ce aripi. Îngerul meu, mi le împrumuţi pe ale tale? La naiba cu îngerul! Am visat că-l sărutam. E al meu trup şi suflet, dar nu-l voi avea niciodată. O simt. Doare.
Azi sunt împrăştiată. Nu ştiu nici capul unde mi-e. Sunt confuză, sunt făcută bucăţi. M-am îndrăgostit din nou... Obosită mă numesc.
Cerul e alb. Nicio frunză nu mişcă. Eu nu-mi mai simt nicio bucăţică din corp. Mă simt ciudat. Azi e o zi ciudată, iar eu mă simt ca o mediocră. Azi sunt la pământ. O să-mi dau singură mâna şi am să mă ridic, ca de obicei... Dar toate astea nu azi, mâine.

duminică, 1 iulie 2012

Ea de ieri şi eu de azi

Blugi negri, bocanci grei, primul tricou care i-a picat în mână, şapca de la Smell, hanoracul ăla vechi pe care îl iubeşte atât de mult, nelipsita eşarfă neagră cu craniile alea mari şi o haină neagră lungă. Şi-a pus gluga peste şapcă pentru prima oară în viaţă. Rujul roşu aprins i se ştersese uşor pe la colţurile gurii. Genele încărcate de rimel nu îi ajutau ochii obosiţi să stea deschişi cum trebuie. Şi-a luat chitara în spate, geanta pe umărul drept, şi-a pus ochelarii de soare la ochi şi a plecat de-acasă. Păşeşte apăsat şi se uită doar înainte. Nu aude decât muzica din căşti. S-a izolat de tot de lumea din jur. Nu îşi mai simte nicio bucăţică din corp. Totul o doare.
Eu de ieri a început prost şi a terminat bine. Pe urmă, a dat noaptea pe repede înainte şi am început să am tot felul de vise ciudate şi totul a luat-o în jos. Am visat ploaie. Am visat un om care fugea de mine. Am visat o şcoală dărăpănată şi eu eram în ea. Am visat oameni care îmi purtau hainele. Am visat culori şi petreceri şi cluburi, am visat o noapte oribilă. Am visat o lampă cu gaz. Am visat numai lucruri vechi şi numai lucruri nasoale.
Ai mei se ceartă. Am visat ploaie. Am să plâng. Asta înseamnă ploaia în vise. Hai să ne distrăm. Viaţa mea iar crede că îmi e prea bine ca să merg mai departe.
Aş vrea să plec, dar îmi stă părul aiurea şi vreau să îl spăl diseară, nu acum. Aş vrea să plec, dar afară plouă şi nu am chef să îmi iau umbrela la mine. Aş vrea să plec, dar nu am chef de Luca azi. Aş vrea să plec, dar nimic nu merge cum ar trebui să meargă. Azi stau şi ascult muzică. Ar trebui să fac nişte teme pe care mi le fac printre picături. Ar trebui să plec, să îmi găsesc un refugiu, să nu mă mai gândesc. Ar trebui să vorbesc cu cineva şi ştiu şi cu cine, dar nu vreau să o fac azi. E prea devreme. Îl las să-şi mai revină. Dedic ziua artei. Fac muzică. Lucrez pentru concert. Mai sunt trei săptămâni.
Aş vrea să fac multe, dar nimic nu merge bine. Am visat ploaie. Mi-e frică de ce va urma.