Păr, machiaj şi haine

Băi, vreau să îmi spuneţi şi mie de ce mama naibii mă mai interesează de chestiile astea? Vreau să ştiu de ce, dacă tot nu se uită nici dracu la tine, totuşi îmi pasă cum arăt. Şi faza e că parcă îmi pasă mai mult ca niciodată.
De ce am uniformă la şcoală şi mi-aş dori să vin în blugi pentru că pantalonii sunt naşpa, când toate fetele sunt la fel? De ce întreb jumătate din zi de un amărât de dermatograf când majoritatea nu poartă? De ce îmi pare rău că mi-am lăsat farduri, fond de ten, dermatograf şi de-astea în ţară? De ce, atunci când ies, mă aranjez o oră când nu îi pasă nimănui cum arăţi?
De ce? Pentru că vin din Bucureşti şi pentru că aşa m-a învăţat oraşul ăla. M-a învăţat să ies în evidenţă pentru că îmi place când alţii mă privesc ca pe ceva ce şi-ar dori să fie. M-a învăţat să îmi doresc atenţia altora şi toate privirile pe mine. Şi, hai să fim serioşi. În Bucureşti, tot ce trebuie să faci ca să câştigi atenţia întregului bulevard e să ieşi puţin din tipar.
Cum eram eu în ţară? Mă interesa (şi încă cum!) halul în care îmi stătea părul, jumătate din ora de pregătire pentru ieşeală era dedicată machiajului, cealaltă era dedicată hainelor, nu exista nimic să iubesc mai mult decât cumpărăturile şi ieşeam în evidenţă. Am fost mereu fata fără stil. Eram luni funky, marţi punk, miercuri casual, joi office şi vineri transparentă (gen, la fel ca restul). Asta eram! Nu că acum am stil. Tot nu am şi tot cum îmi vine mă îmbrac, dar nu mai am unde. Pentru că sistemul are uniformă până într-a unşpea la şcoală. Şi la cât ies eu, mă bucur că ajung să îmi îndrept părul.
Viaţa mea de fashion freak o ia încet în jos. Şi nu îmi place. Îmi e dor de mine cea care era atentă la fiecare detaliu, cea care nu era în stare să se scoale la şapte şi la şapte jumate să iasă pe uşă. Vreau înapoi la ce eram!