Altă seară

Ora nouă. Trenul pleacă din gară. Aveam să merg nu mai mult de douăzeci de minute. Nu conta oricum. Aş fi dat orice pentru o călătorie cât mai lungă, deşi totul era foarte apăsător.
Am pe picioare o pungă ca de cadou de la singurul magazin din care chiar ne-am cumpărat ceva. În ea stă comod în cutia lui roşie un ruj proaspăt cumpărat ce are aceeaşi culoare. Mi-am făcut în sfârşit damblaua, dar nici că pot să-l port din cauza lu' Radu. Dacă vede el, comentează şi nu am chef.
Eu încep să privesc în gol la reflexia mea de pe geam. Începe o melodie veche. Trenul merge încet. Văd, la scurt timp, un altul care trece pe lângă noi. Tot încet mergem, dar începem să prindem viteză. Mă gândesc că era din cauza trenului care trecuse. Melodia pe care o ascultam se termină. Începe alta. Tot la fel de veche şi tot la fel de tristă. La fel de plină de amintiri.
Ajungem în prima staţie. Văd doar un peron luminat cu câteva felinare răzleţe, băncile gri de metal pe care ai să le vezi în toate gările şi doi-trei oameni. Văd un Express câteva linii mai departe şi mă întreb cine o merge la aeroport la o oră ca asta.
Mergem mai departe. Afară e întuneric. Mai văd lumini pe drum, dar nu le dau atenţie. Mă simt ciudat. Mă simt goală pe dinăuntru. Mă simt vulnerabilă şi uşoară, dar mă apasă greutatea mea. Poate că gândurile sunt aşa grele. Nu ştiu. Nu mă stresez în a găsi un răspuns.
Trenul merge în continuare. Ajungem în altă staţie. Aceeaşi poveste ca şi în cea precedentă. Nu mă mai impresionează. Mama încearcă să converseze cu mine. Îi răspund prin simple mişcări scurte din cap, aproape robotice. Mă întreabă dacă sunt supărată, iar eu îi spun că nu. Ce vorbesc eu? Habar nu am ce simt. Nu ştiu ce vreau în momentul ăsta, nu ştiu de la ce a pornit totul, nu ştiu ce să fac ca să îmi revin. Nu ştiu ce e în capul meu. Sunt confuză. Poate că asta e, deşi nu pare.
Mă uit la ceas. Au trecut aproape zece minute. Parcă a trecut mai mult. Mai aveam doar câteva staţii. Am încercat să renunţ la toate aberaţiile pe care le gândeam, dar nu am reuşit. Şi totuşi, nu erau aberaţii. Începeam să îmi dau seama ce se întâmpla cu mine de fapt. Era o altă seară ca alea. Altă seară în care îmi lipseai. Altă seară în care mă gândeam la tine pe drumul spre casă. Altă seară cu mama într-un mijloc de transport şi mă inundă toate amintirile şi gândurile astea cărora m-am lăsat pradă. Şi trebuie să mă ascund din nou.
De ce trebuie să fie aşa? De ce nu pot să aleg eu când să îmi amintesc astea şi când să nu? De ce nu e totul mai simplu? Şi de ce noi? De ce eu? Iar sunt egoistă. Mă opresc.
Dar totuşi, de ce aşa?... Când putea fi altfel.