Continuu

Spun punct. Las capul în jos, pleoapele îmi sunt grele, închid ochii şi cânt în continuare. Un cântec trist care n-are nicio legătură cu ce simt, dar decât nimic, e bun şi ăsta. Mi-e lene să caut ceva potrivit. Şi oricum mi-ar fi prea greu să găsesc aşa ceva având în vedere că nu prea ştiu ce simt.
Sunt obosită, plictisită, mă simt ca ultima persoană de pe planeta asta, sunt totul şi nimic în acelaşi timp. Mă simt singură pentru prima dată. Şi nu ştiam că doare aşa de rău. Singurătate. N-am ştiut ce înseamnă până m-am apucat aseară să vorbesc cu un tip şi el mi-a zis că se simte singur. Ciudat cum, după ce îţi spune cineva cum îi e, intri şi tu în aceeaşi stare brusc.
Revenind. Mă simt singură şi îmi e frig. Am lăsat chitara lângă mine. Nici de ea nu mai am chef. Închid ochii din nou şi mă simt de parcă tocmai am fost lovită din toate părţile. De-abia îmi mai pot ţine echilibrul. Bine, vorba vine, având în vedere faptul că stau în pat sprijinită de un perete, dar totuşi mă simt tentată să cad într-o parte. Realizez imediat că mă doare tot corpul. Mi-e rău. Mă doare capul, am ameţit şi parcă simt o atingere ciudată. Mă simt de parcă plutesc şi de parcă aş sta întinsă pe o podea rece şi dură, toate în acelaşi timp. Mă simt goală pe dinăuntru, dar greutatea propriului meu corp parcă mă apasă. Brusc, mă strâng pereţii şi aş vrea să fac altceva decât să zac aici sperând că cineva mă va găsi şi totodată, rugându-mă ca nimeni să nu deschidă uşa.
Ce să fac? Să plâng? Parcă nici nu-mi vine. Şi parcă nici nu vreau. Şi totuşi, altceva ce aş face? Dar uit de lacrimi în două secunde. Parcă nici nu m-am gândit la asta vreodată. Mă simt ciudat. Sunt în antiteză cu propria-mi persoană. Şi nu e bine.
Am uitat ultima oară când m-am simţit aşa. Şi e de rău. Rău, rău, rău, rău! E parcă un sfârşit, un capăt de linie. Punct şi de la capăt, dar mă simt de parcă ceva se sfârşeşte de prea mult timp. E un sfârşit care merge înainte şi nu se mai termină.
Şi dacă e un sfârşit, ce se termină totuşi? Moare ceva în mine, nu? Ce naiba se întâmplă?!
Şi totuşi, hm... Întreb de parcă chiar aş avea curajul să şi primesc răspunsul la întrebarea asta.