Ca niciodată

Am greşit? Poate. Poate că ai fost tot ce aş fi putut cere de la viaţă şi eu ţi-am spus să pleci. După un an şi zece luni, te-am etichetat scurt trecut. Am ales să îmi omor toate sentimentele pozitive şi să fug, să mă retrag în umbra noii mele vieţi, a noului meu început.
Mă simt singură şi goală pe dinăuntru. Nu mai am vicii. Plâng şi scriu. De-aia am plâns azi-noapte. Am plâns pentru că, după ce că l-am alungat pe unul dintre puţinii oameni pe care am fost în stare să-i iubesc, mi s-a luat dreptul la ce aveam.
Nu mai ştiu în cine să am încredere, nu mai ştiu încotro să alerg. Sunt confuză, sunt obosită, nu mai sunt om.
De ce? De ce toate astea? Poate că merit. Ştiu. Nu sunt perfectă. Rănesc oameni, dar chiar aşa? Nimic? La asta se rezumă tot? Nu mai merit nimic, lume? Viaţă, spre ce dezastru mă mai duci? Ne putem opri cinci minute ca să trag puţin aer în piept şi să spun că m-am bucurat ultima oară?
Ce sfârşit mizerabil! Dacă e să îmi luaţi tot, lăsa-ţi-mi măcar ce merit sau, dacă nu merit nimic, măcar nu mă lăsaţi singură.
Iar am început să plâng... Am nevoie de tot ce nu pot avea. Şi fericire de unde?