Drăguţ, da

Se trezeşte dimineaţa devreme. Se gândeşte la noaptea trecută. Prieteni, alcool, sentimente fluturate prin aer, iubiri false, copila aia mică care ii amintea de ea. O făcea să îşi dorească şi ea un copil ca ăla. Ana, o fetiţă mică şi frumoasă la opt ani. Deşteaptă şi cuminte. Ana asta avea atât de multe din ce avea ea la opt ani, când mami îi zicea că e cea mai frumoasă şi că e cea mai deşteaptă fetiţă care există pe pământ. Şi ea credea. Şi adormea zâmbind.
Da, dar fetiţa de opt ani a plecat. Nu mai e. A murit. Inocenţa s-a stins de tot. Copila blondă cu o rochiţă scurtă şi albă, veşnic desculţă şi murdară pe mâini, cu faţa prăfuită şi cu zâmbetul ei etern, larg şi sincer. Copila a dispărut. A pierdut-o într-o zi pe când poate se jucau împreună. Şi nici nu şi-a dat seama, iar asta pentru mult timp. A început să o caute de-abia când era prea târziu şi tot ce i-a rămas acum e amintirea copilei care a fost.
Acum, se trezeşte dimineaţa ca să realizeze că iar a băut cu o seară în urmă, că acum sunt trei, nu unul, că viaţa i-a pus o altă alegere în faţă şi că nu este genul de alegere la care să poată da cu zarul. Nu îi priveşte pe alţii. O priveşte pe ea. Viitor sau sentimente? Şi poate nu vă daţi seama cât de greu e să iei o decizie ca asta. Când ai nişte părinţi cărora nu le pasă ce vrei tu să faci, care nu te încurajează şi mai mult îţi pun beţe în roate... Când eşti în situaţia asta, ce alegi? Ce alegi când ştii că, deşi pare imposibil, poate fi real?
Tot ce aş vrea în momentul ăsta e să îmi arunc toată existenţa pe geam, să fug, să nu mă uit înapoi şi să reîncep de la zero. A venit timpul să îmi fac curat în viaţă. Nu am mai făcut-o de mult.

*pentru câteva zile, face-ţi-vă că nu mă ştiţi. ...Toţi!