Haha, mi-a plăcut

Chiar mi-a plăcut. Pe bune. Adică, îmi amintesc când o întrebam pe Steph, dacă eu m-am schimbat aşa de mult şi dacă nu îi mai sunt de ajutor (pentru că ştiam că nu îi mai eram), de ce mai stă lângă mine. De ce mă mai ascultă şi de ce mă mai sfătuieşte? De ce e lângă mine mereu să îmi spună "te înţeleg" crezând că nu mă ajută cu nimic? Şi ea îmi spunea că mă iubeşte şi că nu m-am schimbat şi că n-o să plece. (Postarea asta nu e despre Steph.)
Dar ce facem când prietenii chiar nu mai sunt lângă noi? Atunci când eşti pus în faţa faptului împlinit şi îţi dai seama singur că nu mai e nimic de făcut şi că prietenul la care ţi-ai lins rănile atâta amar de vreme are prea multe probleme ca să le mai asculte şi pe ale tale. Când eşti tipul de om care, atunci când are o problemă, nu poate să o ţină în el, iar prietenul s-a plictisit, atunci ce faci? Ce faci când trebuie să te lupţi singur cu demonii din tine şi cu cei din jurul tău? Ce faci când nu mai auzi nicio voce joasă care să îţi spună pe un ton serios unde să loveşti sau încotro să te dai ca să nu fii, la rândul tău, lovit?
Eu sunt, în momentul de faţă, în situaţia în care habar nu am ce să mai fac. Este gen, speranţă, zero, prieteni, zero, soluţii, zero, probleme, o căruţă. Şi e oribil!
Ştiu, trebuie să îmi caut alţi prieteni (altă prietenă în cazul ăsta), dar nu e aşa simplu. Eu pun suflet în prietenii. Ştiu, nu e bine, dar aşa sunt eu. Mă implic. Şi, deşi pe tipa în cauză o cunosc doar de un an, totuşi... Nu e uşor. Băga-mi-aş picioarele! Am auzit odată o chestie şi nu am vrut s-o cred, dar e adevărată. Nu aştepta nimic de la nimeni ca să nu fii dezamăgit.